Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.
Astfel, primul poet adevărat pe care l-am întâlnit în adolescență a fost Ovidiu Genaru, pe care îl vizitam din când în când la casa Bacovia pe când eram elev la Liceul Sanitar din Bacău. Discuțiile cu el și faptul că a acceptat să se uite pe caietul meu de poezii și să-mi spună părerea au fost foarte importante pentru mine, mi-au dat încredere, m-au convins că este ceva în mine care merită să fie amplificat, iar acel ceva era, se pare, starea de poezie.
Profesorul meu de română, Ioan Neacșu, la fel, mi-a oferit reperele de bază în povestea complicată a scrisului, acompaniindu-mi lecturile cu sfaturi și dialoguri extrem de prețioase la acea vârstă. Mai târziu, după ce mă angajasem ca asistent medical la sanatoriul de tuberculoză care avea să mă inspire în aproape tot ce am scris în acel timp dilatat al tinereții, l-am cunoscut la Piatra-Neamț, în ultimii săi ani de viață, pe poetul Aurel Dumitrașcu. Neliniștea lui existențială și preocuparea obsesivă pentru poezie (chiar dacă prea teatrală uneori, după gustul meu) mi-au arătat că poezia poate fi chiar viața omului, că se poate confunda atât de mult cu trăirea încât devine un stil de viață.
Umblând prin biblioteci, anticariate și librării, am reușit, de asemenea, să mă conectez la un fel de spirit universal al poeziei și am fost încântat să descopăr câte un mare poet al lumii în traduceri profesioniste, poet care devenea, firește, un maestru pentru mine, ținând cont de aspirațiile mele cele mai arzătoare.
Pe unii îi descopeream în paginile revistei „Secolul 20”, cum a fost și cu inegalabilul Pessoa care mi-a inspirat „himerismul poetic”, pe alții îi găseam în ediții românești extraordinare care se mai publicau în anii optzeci, cum s-a întâmplat cu acel Montale uluitor din 1989 sau, mai devreme, cu minunata antologie a lui Mircea Ivănescu, „Poezie americană modernă și contemporană”, dar pe cei mai mulți îi găseam la bibliotecă, în edițiile subțiri și elegante de la Editura Univers abia zărite printre volumele mari de pe rafturi sau în alte colecții la fel de bune. Căpătasem și un fel de dexteritate să le observ de la distanță pe orice raft. Le căutam, îmi plăceau enorm, mă delectam citindu-le, trăiam din lectura lor, mă consideram și deveneam ucenic la școala lor.
Nu pot uita, la fel, o cărțulie modestă ca înfățișare dar extraordinară din punctul de vedere al conținutului și al impactului pe care l-a avut asupra mea, „Însemnările lui Malte Laurids Brigge” de Rilke, o carte cu totul uluitoare.
E limpede, învățăm de la oameni, dar cărțile sunt adesea mai cu folos în acest sens.
Așa am înțeles valoarea și diversitatea poeziei lumii, așa am început să construiesc și eu puțin câte puțin lumea poeziei mele „himeriste”, cu tentația de transfigurare și dedublare, cu toate călătoriile imaginare și totuși atât de verosimile într-un timp în care era imposibil să călătorești, cu imersiunile periodice în boală și în teritoriile științei mai puțin cercetate de poeți, cu anticiparea lumii globalizate de azi, cu toate călătoriile adevărate care au urmat pe seama „visului himerist” și care mi-au arătat că poezia poate schimba cu adevărat viața omului.
Pe parcurs, în drumul meu, am avut șansa să cunosc și alți poeți, individualități puternice aflate adesea pe aceeași lungime de undă cu mine, cum ar fi Constanța Buzea, Ana Blandiana, Marin Mincu, Constantin Abăluță, Angela Marinescu, Nicolae Coande, personalități extraordinare care s-au oprit o clipă din drumul lor ca să comunice cu mine, să înțeleagă poezia pe care am scris-o și chiar să o sprijine și să o promoveze.
Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
V.B.: În primul rând, îți mulțumesc pentru apreciere!
Cât despre discipoli, nu cred că am avut așa ceva. Sigur, sunt nu puțini poeți care se revendică de la perspectiva „himeristă” a poeziei sau care s-au învârtit cumva în jurul meu într-un moment sau altul al începuturilor lor ca poeți, dar în ziua de azi nu cred că se mai poartă mentoratul și chestii de felul acesta.
Chiar dacă îmi aduc aminte de mine în ipostaze de sfătuitor și susținător al unor mai tineri poeți, consider acele situații ca niște momente normale în fluxul vieții din care și eu am avut de câștigat.
La urma urmei, nici măcar fiul meu Ștefan, cu isprăvile lui literare minunate de până acum, deopotrivă ca poet, critic și teoretician literar, nu intră în această ecuație, chiar dacă – până și-a găsit individualitatea și autonomia pe care le are astăzi și care erau de fapt evidente chiar de la debut – a crescut în umbra bibliotecii pe care reușisem să o adun încă din anii tinereții și în ambianța unor discuții despre poezie și literatură care se întâmplau destul de des în casa noastră.
Oricum, în epoca noastră, în povestea aceasta a mentoratului, mai poate apărea cel mult șansa unor întâlniri întâmplătoare, se poate chiar să ai parte de recunoaștere și de recunoștință onestă în unele cazuri, dar relația adevărată maestru-discipol e mai rar de găsit.
Sigur, e un mare noroc când se întâmplă, pentru că în poezie sunt lucruri care se transmit și așa, printr-un flux de energie special și pe seama unui cod diferit de cel pedagogic, prin simpla prezență, de la maestru la discipol. Când nu ai parte însă de ea, ucenicia în bibliotecă nu e deloc de neglijat, ba devine chiar hotărâtoare.
* * * * * * * *
Vasile Baghiu (n. 5 decembrie 1965, Borleşti, Neamţ, România) este poet, prozator şi eseist, creatorul conceptului poetic al "himerismului". A avut diverse experienţe de muncă, între care asistent medical, ziarist, realizator TV, profesor. Fondator în anii nouăzeci al primei reviste de educație pentru sănătate din România, autor de manuale de specialitate medicală în ultimii ani, actualmente este psiholog la un departament de sănătate publică din Piatra-Neamţ.
A obţinut mai multe burse „writers-in-residence” în Occident, iar fragmente din opera sa au apărut în traduceri în numeroase reviste și antologii din diferite spații culturale.
Volume publicate: Gustul înstrăinării (poeme, Ed. Timpul, Iași, 1994; Premiul Aurel Dumitrașcu); Rătăcirile doamnei Bovary (poeme, Ed. Eminescu, București, 1996); Febra (poeme, Ed. Panteon, Piatra Neamț, 1996); Maniera (poeme, Ed. Pontica, București, 1998); Fantoma sanatoriului (antologie de poeme, Ed. Vinea, București, 2001); Himerus Alter în Rheinland (poeme, Ed. Vinea, București, 2003); Punctul de plecare (proză scurtă, șaisprezece transcrieri, Ed. Compania, București, 2004); Ospiciul (roman, Ed. Vinea, București, 2006; Premiul Uniunii Scriitorilor – filiala Iași, 2007); Cat de departe am mers (poeme, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2008); Magia elementară (poeme alese, Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011); Gustul înstrăinării (antologie de poeme, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2011); Depresie (poeme, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2012; Premiul Uniunii Scriitorilor – filiala Iași, 2013); Planuri de viață (roman, Ed. Polirom, Iași, 2012; Premiul Liviu Rebreanu, în cadrul „Colocviilor Liviu Rebreanu”, Bistrița, 2012) ; Fericire sub limite (roman, Ed. Charmides, Bistrița, 2014); Metode simple de încetinire a timpului (poeme, Ed. Eikon, București, 2019; Premiul Colocviilor George Coșbuc, Bistrița 2020); Visuri pe care mi le pot permite (poeme, Ed. Eikon, Bucuresti, 2020); Respirație asistată (poeme din anul pandemic 2020, Ed. Eikon, București, 2021).
În 1998 publică, la Editura Axa, volumul Prizonier în U.R.S.S., scris de tatăl său, Vasile Gh. Baghiu (1922-1974), în anii cincizeci, imediat după întoarcerea din prizonieratul sovietic. În 2012 apare a doua ediție a acestei cărți, la Editura Fundația Academia Civică.
Interviul se găsește aici: Radio Europa Liberă Moldova
