Ca un vis pe care-l uiţi

Lucrul la un roman te ţine permanent în priză. Chiar şi noaptea uneori, fără să vrei, când te trezeşti cu nu ştiu care scenă în cap şi începi să te gândeşti la ea, o întorci pe toate părţile, până adormi iar, pentru că nu întotdeauna te învredniceşti să te duci la computer să scrii. Bineînţeles că dimineaţa frământările acestea nu mai există, pentru că nu le-ai notat. Au dispărut. Ca un vis pe care-l uiţi. Romanul îţi impune să ţii aproape cu povestea pe care o construieşti, îţi solicită întreaga atenţie şi aproape tot timpul. Dacă măcar o clipă crezi că ai putea să-l laşi deoparte şi să-l părăseşti o vreme, câteva zile sau chiar mai mult, şi fără consecinţe, poţi fi sigur că nu e o idee fericită. De ce? Pentru că romanul tău se răzbună, ca un om. Se înstrăinează de tine, capătă o faţă nouă care te incomodează, are un ton pe care nu-l mai poţi continua şi ai nevoie de un alt timp pentru a te reîmprieteni cu el şi pentru a ajunge cumva-cumva la capătul pe care începuseşi să-l zăreşti.