Sunt, cred, pe calea cea bună

Am început eu anul cam poticnit, rău-răuţ, bolnav-bolnăvior, dar lucrurile par să se îndrepte, așa cum te luminezi când mergi îngândurat pe o stradă dintr-un oraș sudic și te întâlnești deodată la un colț cu un portocal plin de fructe. Sunt, cred, pe calea cea bună. Merg dimineaţa pe jos la serviciu şi mă întorc tot pe jos. Nu mai iau maşina, pentru că vreau să-mi refac respiraţia şi să mă uit la oameni, la copaci, la cer, să ascult păsările - sunt şi câteva semne timpurii de primăvară prin cartiere. Citesc un pic de literatură aproape în fiecare seară, poezie, eseu, roman. Ne întâlnim – Iuliana şi cu mine - în unele după-amiezi cu nişte prieteni, pentru plimbări pe potecile de pădure din jurul orașului, cu taifasuri şi veselie. Revizitez ca în joacă proiecte de scris, literare şi de medicină, rămase în lucru şi chiar scriu mai departe o pagină sau două. Lucrez în colaborare şi la unele scrieri care vor apărea în traducere prin alte spaţii, calm și fără tensiuni. Da, unele aşteptări îşi găsesc împlinirea, atâtea eforturi încep să capete încă un pic de recunoaştere şi de „afară”. Gătesc mâncăruri la inspiraţie dacă am chef, iar asta îmi dă optimism. Iert în sufletul meu şi încerc să dau uitării încet-încet oamenii răi şi situaţiile nedrepte şi urâte din cauza cărora a trebuit să plec de la şcoală şi în general toate răutăţile. Adun în suflet multă speranţă, încredere şi energie pentru a face faţă timpurilor. Ştiu că toate sunt trecătoare şi îmi este din ce în ce mai clar că tot ceea ce contează în această viaţă este scânteia de omenie, oferită de noi altora sau împărtăşită de alţii cu noi, aşa că mă străduiesc să-mi conduc viaţa pe drumul meu, cu planurile şi gândurile mele, cu oamenii care îmi sunt aproape. Partea de frumuseţe a vieţii e pusă deoparte şi disponibilă pentru fiecare. Depinde de noi să o vedem şi să ne bucurăm de ea ca şi cum ne-ar fi dăurită numai o singură dată pentru totdeauna.