De când a izbucnit pandemia am vorbit la telefon, prin natura serviciului, cu sute de oameni.
Majoritatea se plângeau, dincolo de disconfortul pe seama unor suferințe fizice, de singurătate sau de senzația de părăsire în propria casă și chiar în mijlocul familiei, dar și de un fel de frică de "ceea ce urmează", de sentimentul că oamenii devin "niște statistici", spuneau, de natură să înfricoșeze, de îngrijorarea privindu-i pe cei mai în vârstă cu riscul lor mai mare de îmbolnăvire și deces, dar și pe copii cu incertitudinile legate de școală și viitor.
Iar frica de spital revenea, mai devreme sau mai târziu, la fiecare apel.
Dispuși cei mai mulți să respecte regulile, cooperanți și raționali în general, am simțit că așteptau de la noi, cei de la capătul firului, cât se poate de multă înțelegere și empatie și, în unele cazuri, chiar un pic mai mult timp pentru a sta de vorbă. Se agățau adesea de orice cuvânt pentru a mai prelungi convorbirea.
Și absolut niciunul dintre ei nu uita să mulțumească ("din toată inima", cum ziceau) pentru discuția prietenoasă, ceea ce m-a făcut să înțeleg că experiențele lor în dialogurile oficiale sunt de tot felul.
M-au impresionat mult cei care plângeau din cauză că fiind în străinătate nu au putut să-și conducă părinții pe ultimul drum sau chiar reușind să vină acasă nu au putut să-i îmbrățișeze pentru ultima dată și nici să-i vadă apoi măcar în sicriu. Sau cei care nu aveau bani de mâncare în izolare și nici pe cineva care să le aducă.
Oricum, foarte mulți spuneau că se simt singuri, separați de lume și că și-au pierdut speranțele.
Se pare că suferințele de natură psihologică, emoțională, sufletească din acest ultim an sunt mult mai adânci și mai răspândite decât ne imaginăm, iar trauma aceasta a pandemiei va avea și pe acest plan încă nebănuite consecințe în timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu