Începând din 1984, imediat după absolvirea liceului, până în 1990, cu o pauză de un an și patru luni impusă de serviciul militar, am lucrat ca asistent medical la sanatoriul Bisericani, situat undeva în munți, la vreo 15 kilometri de Piatra-Neamț.
Am și locuit acolo în tot acest timp, nu făceam naveta în oraș, aveam o cameră spațioasă în șirul de clădiri din parcul îngrijit din fața spitalului și luam masa la cantina pentru personal.
Am vizitat locul de mai multe ori de atunci (ultima dată prin 2018 cred, probabil de atunci este și poza aceasta) și mi-am amintit că nu aveam nicio grijă acolo, îmi făceam turele de dimineață, de după-amiază sau de noapte pe secție și eram liber în rest să citesc sau să mă plimb prin pădurile din împrejurimi, să cobor în oraș sau să mă întâlnesc cu fetele și băieții pe care, în mare parte, îi cunoșteam din școală.
Atmosfera era minunată, medicii și toți ceilalți care lucrau acolo erau foarte omenoși, iar bolnavii, cronici cei mai mulți, cu tuberculoză sau cu alte boli pulmonare, se purtau foarte frumos.
În sfârșit, era o plăcere să trăiești astfel, mai ales că anii tinereții surâdeau la orizontul fiecărei zile. În jur zumzăia și climatul de dictatură, dar eu preferam să-mi văd de gândurile și planurile mele, citeam cu aviditate cărțile din imensa bibliotecă a pavilioanelor, scriam poezii și scrisori, scriam în jurnal, îngrijeam acei oameni bolnavi și îmi imaginam uneori că trăiesc în fabulosul roman „Muntele vrăjit”, pe seama căruia am și ales acel loc la repartiție.
Fapt este că acel tip de imaginație prin care îmi construiam o realitate paralelă m-a dus la născocirea „himerismului” și mi-a schimbat mai târziu viața, iar anii aceia nu vor fi uitați niciodată.
Am prins, se pare, ceva din vraja locului în romanul „Fericire sub limite” și în toate “poemele sanatoriale”, dar cred că bucla aceea de timp și spațiu încă nu și-a epuizat pentru mine rezervele de frumusețe, energie și inspirație.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu