La sfârşitul sfârşitului ceea ce contează nu sunt justificările şi explicaţiile, ci numai paginile scrise

Risipirea talentului este un păcat sau, oricum, un risc pe care artiştii, scriitorii, profesioniştii din diferite domenii şi în general oamenii cu un oarecare nivel de creativitate şi cei cu abilităţi deosebite, niște mari însingurați toți, ar trebui să-l evite.

Fenomenul se întâmplă în nu puține situaţii: când persoanele în cauză trăiesc în sărăcie şi îşi risipesc energiile şi timpul pentru asigurarea resurselor necesare traiului, când chiar dacă au un nivel de viaţă decent tot nu reuşesc să se concentreze pe arta şi pe ideile lor, pe munca lor, pentru că au slujbe, obligaţii de tot felul şi aşa mai departe, când, în fine, deşi reuşesc să se ţină aproape de harurile pe care le-au primit şi să le pună în aplicare, nu au parte de recunoaştere, ci dimpotrivă, de ostilitate şi marginalizare.

Talentul şi vocaţia sunt, totuşi, lucruri de mare preţ pentru care merită făcute sacrificii, indiferent de mersul omenirii şi de condiţiile de viaţă.

În primul rând, pentru că nimic nu-i face mai fericiţi pe aceşti idealişti ai lumii decât împlinirea propriei lor chemări şi a talentului.

Apoi, pentru că la sfârşitul sfârşitului ceea ce contează nu sunt justificările şi explicaţiile, ci numai paginile scrise, tablourile pictate, ideile novatoare puse în practică, abilităţile puse în valoare.

Şi poate şi pentru că societatea în general va avea de câştigat de pe urma perseverenţei lor, chiar dacă societatea este adesea uimitor şi revoltător de ingrată şi nepăsătoare.

Orice pierdere pe acest palier este, oricum, o tristeţe la care cam toţi suntem părtaşi, de care ne cam facem vinovaţi, prin lipsa de empatie, prin neomenie și indiferenţă, prin tot ceea ce urâţeşte, de fapt, viaţa noastră de zi cu zi.