Suferința, tristețea, singurătatea, boala și moartea fac evident parte din lumea noastră și ni se oferă mai mereu la pachet cu bucuriile și fericirea. De aceea, este o glumă să le ignorăm, să pretindem că nu au legătură cu noi, să credem că doar elanurile noastre de optimism (natural sau învățat) le-ar putea împinge cu succes la marginile trăirii de zi cu zi, că ar depinde numai și numai de noi să fie ținute sub control, făcute inofensive, îmblânzite și domesticite, aduse la acel nivel suportabil care să ne îngăduie să respirăm în parametri normali peste tot pe unde rătăcim în căutarea liniștii interioare.
Practica viețuirii și știința au pus la punct tehnici de estompare și ținere la distanță a durerilor sufletești, dar toate au în vedere acceptarea existenței lor mai întâi și abia apoi încercarea de a le topi în magma de viață amestecată, ca într-un bazar cu lucruri vechi abandonate, care capătă însă, în lumina altui timp, luciul de noutate pentru destui trecători.
Un fel de împrietenire cu răul, s-ar putea spune, care să dea o șansă adevărată înălțării încetul cu încetul a pragului de toleranță, a anduranței celei mult lăudate, a nerenunțării și perseverenței pline de ambiție.
Și poate că aluatul fericirii (sau măcar al unor bucurii mai mărunte), tocmai pentru că suntem copiii durerilor de totdeauna, nu poate dospi fără grăunțele de frică, anxietate, depresie și chin pe care le culegem din mersul temerar.
optimismul, așa cum ne învață unii antrenori ai succesului cu orice preț, dar apare întotdeauna acel moment-limită în care nu mai este posibil saltul peste propria umbră și nici amăgirea că ingredientele complicate ale nefericirii, odată șterse din rețetele miraculoase, nu vor apărea, într-o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu, chiar atunci când astrele se aliniază în sfârșit aproape perfect și pentru noi iar destinul pare să se pună în acord cu planurile noastre cele mai adevărate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu