Cititul îți spune mai degrabă ceva despre tine

Cititul îţi spune mai degrabă ceva despre tine, cel care citeşti, decât despre autorul cărţii sau despre lumea pe care o construieşte. Mecanismul psihologic e simplu, acela al comparaţiei pe care eşti invitat să o faci aproape în permanenţă între perspectiva rândurilor, pasajelor şi paginilor şi aceea proprie de care nici nu erai chiar foarte conştient. Un gând, o idee, o reflecţie, o expresie, un cuvânt, fiecare şi toate la un loc au potenţialul de a provoca resurse psiho-emoţionale latente, ascunse, care nu şi-ar fi găsit niciodată vreo formă fără efortul lecturii. Sunt stări de fapt care îţi vorbesc despre cum eşti ca fiinţă umană unică dăruită cu suflet şi creier, într-o lume în care totul curge în viteză. Pentru că lucrurile care contează aici sunt detaliile, ignorate de obicei în fuga noastră după nici noi nu ştim prea bine ce. Iar şansa de a percepe detaliile pe seama acestei paşnice activităţi este un dar despre care ar trebui, poate, să le vorbim mai mult celor care încă nu ştiu de el.

Prezent în "Istoria literaturii române contemporane - 1990 - 2020" de Mihai Iovănel

A apărut la Polirom o carte mult așteptată, "Istoria literaturii române contemporane - 1990 - 2020" de Mihai Iovănel.

La o primă răsfoire, volumul cuprinzând peste 700 de pagini lasă impresia reconfortantă a unei munci de documentare extrem de serioase, așa cum era și de așteptat de la un cercetător precum Mihai Iovănel. Simpla parcurgere a cuprinsului dă seama despre coerența unui demers foarte ambițios de explorare în detaliu a literaturii scrise în ultimii 30 de ani.

Cartea ar fi meritat, mă gândesc, o ediție mai mare, cu corp de literă mai vizibil și poze, ca orice istorie importantă de acest fel, dar poate că au trecut astfel de vremuri și, la urma urmei, poate că e și mai înțelept să ne mulțumim cu o versiune practică, "portabilă", ușor de luat și în călătorie.

Este, firește, impresionant pentru aceste timpuri grăbite să vezi proiecte mari duse la capăt, cu atât mai mult în domeniul literaturii unde, la noi, a început să predomine un fel de politică literară bazată pe impactul imediat și pe interese de grup, în defavoarea scrisului autentic, a scriitorilor adevărați și a sănătății climatului literar. Ele sunt ca o contrapondere la superficialitate și provincialism, așa că "Istoria..." lui Iovănel este cum nu se poate mai binevenită.

Nu intru în detalii acum, pentru că nu am mai scris recenzii de mult și pentru că abia am cumpărat cartea.

Pot doar să mai împărtășesc o bucurie personală legată de această apariție. Am avut surpriza plăcută să mă văd inclus în paginile cărții, cu comentarii, citate și referințe la conceptul poetic al himerismului, ceea ce pentru mine înseamnă o adevărată izbândă ca scriitor.

O spun cu toată onestitatea: în sfârșit, un istoric literar acordă o atenție normală contribuției mele în plan literar într-o istorie a literaturii.

Mă refer la acest detaliu pentru că nu am fost mereu în relații foarte bune cu lumea literară din cauza unui fel al meu poate mai exigent de a vedea lucrurile și desigur a disfuncționalităților și ciudățeniilor acestei lumi speciale. Aceasta chiar dacă în timp am avut parte, încă de la debut, de unele momente clare de recunoaștere ca poet și scriitor.

În fine, acum, iată, un critic și istoric literar din generația mai tânără, Mihai Iovănel, mă așază în pătrățica mea dintr-un câmp vast cu multe pătrățele al literaturii de azi.

El spune că "himerismul poetic" este una dintre reacțiile antioptzeciste importante, că tema bolii și cea a științei sunt specifice pentru "poezia cosmopolită" pe care am scris-o și citează din poemele "Străinul", "Febra" și din altele mai scurte din al doilea volum.

Mai mult, în lista sa cu “90 de cărți reprezentative de poezie” ale acestei perioade este menționat și volumul “Febra” pe care l-am publicat în 1996, iar între cele “90 de volume de ficțiune reprezentative” am văzut inclus romanul “Ospiciul” apărut în 2006.

Dincolo de sentimentul real de împlinire pe care mi-l oferă momentul, la care se adaugă și amănuntul extrem de important că l-am regăsit în această carte și pe fiul meu Ștefan, consider întâmplarea o ispravă literară dintre cele mai adevărate pe care le-am reușit vreodată.

Răspunsuri la ancheta literară "Maeștri și ucenici" (XXVI) de Emilian Galaicu-Păun - Radio Europa Liberă Moldova

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Vasile Baghiu: Nu am beneficiat de o astfel de întâlnire, chiar dacă am cunoscut personal destui poeți pe care îi prețuiesc și de la care am avut de învățat. Lucrurile au mers altfel în ceea ce mă privește, mai aproape de viață cumva, mai domestic, nu prea spectaculos.

Astfel, primul poet adevărat pe care l-am întâlnit în adolescență a fost Ovidiu Genaru, pe care îl vizitam din când în când la casa Bacovia pe când eram elev la Liceul Sanitar din Bacău. Discuțiile cu el și faptul că a acceptat să se uite pe caietul meu de poezii și să-mi spună părerea au fost foarte importante pentru mine, mi-au dat încredere, m-au convins că este ceva în mine care merită să fie amplificat, iar acel ceva era, se pare, starea de poezie.

Profesorul meu de română, Ioan Neacșu, la fel, mi-a oferit reperele de bază în povestea complicată a scrisului, acompaniindu-mi lecturile cu sfaturi și dialoguri extrem de prețioase la acea vârstă. Mai târziu, după ce mă angajasem ca asistent medical la sanatoriul de tuberculoză care avea să mă inspire în aproape tot ce am scris în acel timp dilatat al tinereții, l-am cunoscut la Piatra-Neamț, în ultimii săi ani de viață, pe poetul Aurel Dumitrașcu. Neliniștea lui existențială și preocuparea obsesivă pentru poezie (chiar dacă prea teatrală uneori, după gustul meu) mi-au arătat că poezia poate fi chiar viața omului, că se poate confunda atât de mult cu trăirea încât devine un stil de viață.

Umblând prin biblioteci, anticariate și librării, am reușit, de asemenea, să mă conectez la un fel de spirit universal al poeziei și am fost încântat să descopăr câte un mare poet al lumii în traduceri profesioniste, poet care devenea, firește, un maestru pentru mine, ținând cont de aspirațiile mele cele mai arzătoare.

Respirație asistată - poeme din anul pandemic 2020

Am scris această carte, „Respirație asistată”, în primul an al pandemiei, în 2020, iar acum sunt bucuros să o văd pregătită pentru tipar.
Chiar din martie, când a început totul, încă de la primele restricții, am simțit că întâmplările și situațiile la care luam parte – fie ca personaj implicat, fie ca spectator – conțin prețioase nuclee cu potențial poetic, așa că am căutat să nu ratez șansa.
Inspirația sau, în fine, dispoziția sau starea necesară pentru a nota bruioane și bucăți de vers sau chiar poezii întregi pe un carnet pe care am avut grijă să-l am mai mereu la îndemână nu au avut însă nimic discordant sau nepotrivit de genul “lumea moare și unii scriu versuri”, pentru că nu mi-am propus nicio clipă să alcătuiesc un volum de poezie despre pandemie. 

Lucrurile în privința poeziei nu merg niciodată așa, cel puțin nu în cazul meu.
Fapt este că în timp, indiferent de gândurile și ideile mele pe acest subiect, s-au adunat – în paralel cu toate situațiile-limită (inclusiv cu trecerea prin boală), întâmplările absurde și uneori tragice – mai multe poezii și iată-mă acum cu un nou volum care pare să spună ceva despre oameni obișnuiți și întâmplări la fel de comune dintr-un timp în care multe lucruri au fost date peste cap sau s-au schimbat radical, iar omenirea a trecut printr-o experiență deloc ușoară, o poveste tristă care încă nu s-a încheiat.

Poezia trăită și poezia scrisă

Poezia trăită este pentru mine mai importantă în ordinea vieții decât poezia scrisă.

Firește că pentru a fi cât mai conștient de situațiile în care prima dintre ele este parte din tine și te însoțește sau e chiar momentul propriu-zis trăit, cu încărcătura lui nu foarte ușor de deslușit, este nevoie de recunoașterea și experiența celei de-a doua. Nu în totalitate, pentru că nu e ca la școală și nici ca un efort autodidact de cunoaștere de sine sau, cum se spune acum, de dezvoltare personală. E poate mai mult un fel de a împrumuta instrumente din partea scrisă fără de care explorarea situațiilor trăite nu ar fi completă. Ideal este să le trăiești simultan, ceea ce se întâmplă adesea când călătorești, iar aceasta este deja o poveste în care, din fericire, am fost și sper să mai fiu un personaj norocos.

Resursele inepuizabile de bunătate ale oamenilor

Mă minunez - nu am alt cuvânt - de resursele inepuizabile de bunătate pe care mulţi oameni încă le mai au în condiţiile lumii de azi, în împrejurările acestea strânse, amplificate de climatul pandemic în care nervozitatea sare prima în față, în care apucăturile rele nu se mai împiedică de legile nescrise ale omeniei.

Zâmbetul discret de încurajare, acceptarea tacită a unor greşeli din partea celorlalţi, trecerea cu vederea a unor stângăcii, ajutorul lipsit de orice urmă de emfază, atitudinea prietenoasă fără umbră de falsitate, grija de a nu răni sensibilităţi acute, vorba bună spusă în trecere dar care se lipeşte de suflet, umorul cel de calitate care topeşte orice luare în tragic a lucrurilor şi orice puseu individual de infatuare, ştergerea cu intenţie a memoriei rele şi iertarea pentru a îngădui şansa unui cât de cât viitor, recunoaşterea meritelor celorlalţi şi vorbirea lor de bine, în absenţă sau de față, acceptarea matură şi înţeleaptă a măruntelor umilinţe de fiecare zi, tăcerea salvatoare, vorbirea limpede şi necertăreaţă în apărarea dreptăţii, ignorarea deopotrivă superioară şi la locul ei a răutăţii gratuite.

Minunăţii de-ale oamenilor care răsar ca din nimic atunci când ne aşteptăm cel mai puţin oferind plusul acela de speranţă care ne readuce pe linia de plutire și colorează un pic pustiul acesta cenușiu care ne invadează încetul cu încetul din toate părțile.

Recunoașterea este resursa prețioasă din care își iau energia și curajul scriitorii

Recunoașterea este resursa prețioasă din care își iau energia și curajul scriitorii, artiștii, cercetătorii și toți oamenii care au oarecari realizări sau merite în pătrățica vieții și a muncii lor. 

Am avut adesea parte de ea și la noi, dar nu de puține ori ea a venit din străinătate, de "afară", cum se spune, tocmai când aici acasă își găsise de lucru pe coclaurii indiferenței. 

Astfel, sunt onorat în aceste zile să fiu recunoscut și oficial printre partenerii organizației Transcollaborate din Australia, după ani de colaborare fructuoasă, cu apariții, în traducerea inegalabilă a Cristinei Savin, în cunoscute reviste și e-zine-uri de acolo, cum ar fi: Cordite Poetry Review, The AALITRA Review, Poetry in Process, Parallel Texts. Words Reflected (I),Parallel Texts. Words Reflected (II), Bordertown.

O colaborare cu workshop-uri online de traducere din câțiva autori români, în care la un moment dat poemul Ecuație cu multe necunoscute din volumul "Respirație asistată" (în pragul apariției la Editura Eikon) a avut parte de cinci verisuni în limba engeză, realizate de cinci grupuri de traducători.

Le sunt recunoscător membrilor echipei minunate și profesioniste a acestei organizații!

I am grateful to all at the wonderful and professional board of Transcollaborate!

Oamenii nu ar mai trebui să-și dorească succesul dacă sunt fericiți

Oamenii văd în general succesul ca pe ceva pentru care merită să se zbată, să lupte, să muncească. Și nu au în minte neapărat numai excelența într-o profesie sau într-o formă de creativitate care s-a prins de ei sau de care s-au legat ei înșiși pe parcurs, nu doar reușitele materiale și afectiv-emoționale care îi fac de obicei să se simtă pe val, ci mai ales succesul total, pe toate planurile, adică succesul în viață.

Într-un cuvânt, cei mai mulți vor totul sau nimic. De aici poate și atâtea expresii ale invidiei în forma ei cea mai pură, atâtea pusee de răutate gratuită, atâtea izbucniri ale frustărilor acumulate în toți anii în care succesul a fost văzut mereu la ceilalți, mereu la alții.

Și chiar dacă mulți nu știu foarte precis ce este acela succes, ei și-l doresc, tânjesc după el, îl căută și fac tot posibilul să îl atingă, să îl obțină, ca pe un capăt de drum după o îndelungată peregrinare, ca pe un vârf de munte după o ascensiune anevoioasă.

Mai mult, când se întâmpla aceasta, când întâlnirea are loc, toți îl recunosc. Tocmai pentru că a fost observat în cercurile mai mult sau mai puțin apropiate, însă în mod sigur la cei care sunt prezentați ca oameni de succes în presă sau care se prezintă ei singuri așa pe rețelele sociale.

Succesul însă, în felul în care a fost el configurat în lumea noastră, poate fi ceva atât de înșelător, un reper atât de străin naturii noastre sufeletești celei mai adevărate încât devine un banal reper exterior care nu folosește practic la nimic, nici în viața personală, nici în viața socială, nici în profesie, nici în aspirația legitimă după confortul sufletesc atât de căutat.

Este ca o casă pe care o vedem în trecere, ca o stradă pe care ne plimbăm fără să băgăm în seamă amănunte, ca zecile de persoane al căror drum se intersectează cu al nostru și pe care nu le cunoaștem și le uităm în câteva clipe.

Firește că una din întrebări ar fi cum să facem să obținem succesul și să fim și fericiți în același timp.

Un răspuns unic nu există, pentru că povestea nu poate fi încadrată într-o formulă sau o rețetă. În realitate sunt tot atâtea variante ale împlinirii câți oameni împliniți (sau care se cred așa) trăiesc pe pământ.

Ceva rămâne, totuși, valabil și la fel de banal ca lucrurile simple precum respirația sau răsăritul soarelui. Oamenii nu ar mai trebui să-și dorească succesul dacă sunt fericiți, pentru că însăși fericirea pe care tocmai au cunoscut-o s-ar putea numi succes. Tot așa cum, dacă sunt nefericiți, lupta pentru succes nu garantează ieșirea spre lumina fericirii.      

Poveștile vorbesc despre noi

Poveştile trăite, pe care avem uneori ocazia să le împărtăşim, sunt o avere insuficient preţuită, cred.

Ne legăm mai mult de lucrurile materiale şi lăsăm deoparte, în iureşul vieţii de zi cu zi, trăiri și întâmplări
care au făcut din noi ceea ce suntem.

În acest sens, disponibilitatea de a asculta ar trebui să fie, poate, cea mai căutată calitate umană în aceste vremuri.

Pentru că poveştile spun despre noi mai mult decât orice, despre trecut şi despre prezent, despre ce iubim şi ce urâm, despre reuşite şi ratări, despre cine suntem cu adevărat.

Lumea noastră iubeşte stabilitatea

Adesea, ideile şi visurile noastre nu se potrivesc cu ceea ce gândesc oamenii din mediile în care trăim, pur şi simplu pentru că mintea noastră îndrăzneşte un pic mai mult.

Şi nici atunci când, în timp, devine clar chiar pentru toţi că am avut, cum se spune, "dreptate", tot nu se clinteşte mai nimic în zidul de suspiciune şi indiferenţă sau, mai bine, de opacitate cu care se înconjoară oamenii pentru a-şi apăra limitele.

În consecinţă, procedează la fel, imperturbabili şi parcă amnezici cumva, de fiecare dată.

Sunt nişte bariere fireşti până la un punct, pentru că lumea adoră să-şi conserve bruma de confort material şi sufletesc în care se cuibăreşte din când în când, dar ce păcat este, mă gândesc, că atâtea încercări de ridicare de la sol cu ajutorul aripilor invizibile ale imaginaţiei şi curajului sunt astfel tăiate fără milă şi fără remuşcări.

Lumea noastră iubeşte stabilitatea şi e bine aşa, poate, dar cât de nedrepte sunt atâtea situaţii, la tot pasul, în care orice flăcăruie de entuziasm, oricât de ezitantă, e stinsă cu mare precauţie şi "simţ de răspundere" în numele aceleiaşi iluzii de confort pe vecie care blochează totul.

Şi poate că singura cale e acelaşi stigmatizat individualism care are, totuşi, meritul de a risca aproape totul şi, paradoxal, pentru toţi.

Scrisul este muncă!

Astăzi este Ziua Scriitorului.

Este bine că există şi o astfel de zi care să recunoască munca scrisului, pentru că, orice s-ar spune, scrisul este muncă. Iar acest lucru trebuie spus, poate, aşa, măcar din când în când.

Chiar îmi amintesc o întâmplare legată cumva de acest amănunt important. Aterizasem în 2006 pentru prima oară pe Heathrow.

Urma să stau două luni în Scoţia, unde fusesem invitat ca bursier "writers-in-residence". Pe vremea aceea trebuia viză. O obţinusem după ce rezemasem zidurile o zi întreagă la ambasadă. În fine, o aveam lipită în paşaport, iar pe aeroport stătusem la coadă destul de multişor până am ajuns la ghişeu.

Acolo, doamna care verifica paşapoartele se uita şi se tot uita la viza mea. M-a întrebat cu ce scop călătoream în UK. I-am spus că sunt scriitor şi urma să scriu o carte în ţara lor sau ceva asemănător. A tot dat din cap parcă a nedumerire şi a spus: "Nu înţeleg de ce nu v-au dat o viză de muncă, ci una turistică..." Apoi a adăugat: "Scrisul e muncă, nu?" Şi a tot repetat: "Writing is work! Writing is work!"

Mi s-a părut că aştepta o reacţie din partea mea pe subiect, aşa că i-am spus: "Doamnă, habar nu am de ce nu mi-au dat o viză de muncă, dar îmi place foarte mult să vă aud spunând şi repetând că scrisul e muncă. Un scriitor nu aude prea des chestia asta... Vă mulţumesc!"

A zâmbit profesional şi uman în acelaşi timp, aşa cum probabil numai britanicii ştiu să o facă, a trântit ştampila pe paşaport şi mi-a urat cel mai frumos bun-venit care mi-a fost adresat vreodată pe vreun aeroport. Şi sunt şi acum convins că avea dreptate... Scrisul este muncă!

Ce mă leagă de Palermo?

Ei bine, acum 30 de ani, spre sfârșitul anilor optzeci, în poemele care i-au stârnit un asemenea entuziasm poetei Ana Blandiana încât a spus în prezentarea de atunci din "Familia" că reuşesc să reprezinte mările şi oceanele "cu minuție şi adevăr", am pomenit şi acest oraș. 

Le scrisesem în izolare la sanatoriul unde îngrijeam bolnavi visând la lumea întreagă. Amănuntul este important pentru mine, pentru că "himerismul" a pornit de fapt de acolo, de la tensiunea care se iscase între restricțiile în care trăiam și amploarea visurilor care mi se învârteau în cap. 

Iar întâmplarea că am ajuns după ani să respir aerul acestui loc este încă o probă că poezia - în manieră "himeristă" - poate schimba viața omului, poate fi mai mult decât nişte cuvinte adunate pe hârtie, poate fi un stil de viață. 

Am scris atunci ca şi cum aş fi fost la Palermo, iar acum trei ani, prin 2018, am ajuns să trăiesc ceea ce am scris. Viața ne oferă bune surprize. 

Poezia este singura raţiune a călătoriei

Călătoria este poezie trăită.

Numai perspectiva aceasta mă mulţumeşte atunci când păşesc în locuri în care nu am mai fost. În fine, acum, cu pandemia aceasta, vorbesc mai mult despre trecut.

Reperele turistice sunt importante, dar nu doar ca motive de bucurie a recunoaşterii unor poveşti sau istorii, ci mai mult în felul în care nucleele poetice apar în poeme şi dau sens întregului.

A vizita pentru prima oară un oraş sau un loc de pe pământ seamănă cu lectura unui volum de poezie sau a unui roman infuzat de poezie, cu toată aura de trăire rafinată pe care o presupune. Şi care devine până la urmă un stil de viaţă.

Poezia este singura raţiune a călătoriei, tot aşa cum călătoria - fie ea şi imaginară, "himeristă" - este singura resursă la vedere a poeziei.

Viața este bucuria de a fi aproape de oameni prietenoși

Este nesănătos să frecventezi oameni neprietenoși, mereu cu interesul la ei și care sunt în stare să șteargă ani de amintiri și de viață pentru te miri ce lucruri din lumea noastră materială, din cauza fricilor lor de a pierde ceea ce nu le ia nimeni niciodată și a incapacității lor de a recunoaște ceea ce este bun și valoros la cei apropiați, la alții în general sau pentru orgoliile lor de doi lei.

Viața este cu totul altceva și e păcat să-ți pierzi timpul tot încercând să contracarezi veninul și ura, suspiciunea și agresivitatea învelite în ambalaj diplomatic. Viața este bucuria de a fi aproape de oameni pentru care ai respect sau pe care îi admiri, este mulțumirea comunicării cu persoane a căror prezență îți dau un sentiment de bine și de încredere.

Dacă nu este bucurie și încredere, frățietate și prietenie, viața e ceva artificial, fals, lipsit de înălțime sufletească.

Evitarea unor oameni cu limite evidente în a înțelege caracterul trecător al aspectelor materiale ale vieții în contrast cu valoarea infinită a sentimentelor, chiar și atunci când situațiile par să o facă imposibilă, este cea mai sănătoasă atitudine, singura care poate să-ți redea libertatea și demnitatea.

Îngrijeam acei oameni bolnavi și îmi imaginam uneori că trăiesc în fabulosul roman „Muntele vrăjit”

Începând din 1984, imediat după absolvirea liceului, până în 1990, cu o pauză de un an și patru luni impusă de serviciul militar, am lucrat ca asistent medical la sanatoriul Bisericani, situat undeva în munți, la vreo 15 kilometri de Piatra-Neamț.

Am și locuit acolo în tot acest timp, nu făceam naveta în oraș, aveam o cameră spațioasă în șirul de clădiri din parcul îngrijit din fața spitalului și luam masa la cantina pentru personal.

Am vizitat locul de mai multe ori de atunci (ultima dată prin 2018 cred, probabil de atunci este și poza aceasta) și mi-am amintit că nu aveam nicio grijă acolo, îmi făceam turele de dimineață, de după-amiază sau de noapte pe secție și eram liber în rest să citesc sau să mă plimb prin pădurile din împrejurimi, să cobor în oraș sau să mă întâlnesc cu fetele și băieții pe care, în mare parte, îi cunoșteam din școală.

Atmosfera era minunată, medicii și toți ceilalți care lucrau acolo erau foarte omenoși, iar bolnavii, cronici cei mai mulți, cu tuberculoză sau cu alte boli pulmonare, se purtau foarte frumos.

În sfârșit, era o plăcere să trăiești astfel, mai ales că anii tinereții surâdeau la orizontul fiecărei zile. În jur zumzăia și climatul de dictatură, dar eu preferam să-mi văd de gândurile și planurile mele, citeam cu aviditate cărțile din imensa bibliotecă a pavilioanelor, scriam poezii și scrisori, scriam în jurnal, îngrijeam acei oameni bolnavi și îmi imaginam uneori că trăiesc în fabulosul roman „Muntele vrăjit”, pe seama căruia am și ales acel loc la repartiție.

Fapt este că acel tip de imaginație prin care îmi construiam o realitate paralelă m-a dus la născocirea „himerismului” și mi-a schimbat mai târziu viața, iar anii aceia nu vor fi uitați niciodată.

Am prins, se pare, ceva din vraja locului în romanul „Fericire sub limite” și în toate “poemele sanatoriale”, dar cred că bucla aceea de timp și spațiu încă nu și-a epuizat pentru mine rezervele de frumusețe, energie și inspirație.

"Bravo, campeon! / memorialul agoniei" (Ed .Eikon, 2020) de Vianu Mureșan

Umblând prin rafturi, am dat ieri de o carte a lui Vianu Mureșan, apărută la Eikon, editura entuziastului neobosit Valentin Ajder.

Mi-am amintit că Vianu mi-o dăruise în toamnă cu autograf când ne-am revăzut la Piatra și mi-a făcut şi surpriza extraordinară de a vorbi despre o carte de-a mea.

Am lăsat-o atunci deoparte, luat de viața de zi cu zi.

O descopăr acum și constat că "Bravo, campeon! (memorialul agoniei)" este o carte unică, tulburătoare, o carte a durerii și a suferinței, a bolii și a limitelor, a iubirii și a disperării, a vieții și a morții. Este jurnalul participării la îngrijirea fratelui său care se afla în ultimele lui luni de viață undeva într-un spital din Spania, iar paginile care consemnează agonia devin o mărturie a limitelor omului.

Uneori, frazele capătă sunetul și cadența pe care le poți întâlni la marii scriitori ai lumii, ceea ce este o încântare în primul rând, dar și o confirmare că avem destule prejudecăți despre valoarea scriitorilor autohtoni.

Cu doar câtva timp înainte nu știam prea multe despre Vianu, dar auzindu-l conferențiind acum vreun an am avut revelația unui scriitor de mare talent.

Între timp, am văzut cât de strălucitor este în eseuri, cât de profund este în paginile de proză, cât de rafinat este în poeme. Sunt bucuros de descoperire și onorat să cunosc personal un astfel de scriitor.

Ar mai rămâne, aşadar, numai prezentul

Este înţelept, se poate spune, să nu uităm să ne bucurăm pe deplin de perioadele de viaţă în care ne merge bine, pentru că s-ar putea să nu avem parte de prea multe ori de ele.

Adesea, nemulţumiţi din fire, ne uităm în viitor, după ceea ce va fi să vină mai bun, zicem noi, ignorând întâmplările şi zilele minunate pe care tocmai le trăim şi pe care le vedem printr-un ecran deformator în rău.

Se pare că este în natura omului să îşi dorească altceva, să creadă că merită mai mult, să privească înspre un orizont de la care aşteaptă pur şi simplu fericirea.

Omul trebuie să-şi facă planuri, e adevărat, să aibă, cum se spune, un ţel, să pună la cale realizări şi împliniri, dar fuga permanentă după avantaje poate fi o greşeală.

La fel, uneori întoarcem privirea înspre trecut şi căutăm acolo reperele de stabilitate și confort. Nostalgicii pot împărtăşi oricând ca pe o meserie deprinsă în timp această experienţă a retragerii în ceea ce a fost.

Până la un punct e plăcut să revizităm propria viaţă, dar a trăi doar în trecut e la fel de păgubos. Ar rămâne, aşadar, doar prezentul, numai că nici el nu are o faimă prea onorabilă, din cauza asocierii cu imaginea cuiva căruia nu-i pasă nici de memorie, nici de construirea unui „viitor mai bun”, ci doar de scopurile şi interesele personale, egoiste şi mărunte ale clipei. Ideal ar fi, poate, dacă am reuși să le ținem pe toate trei în conexiune și echilibru, iar metoda să o descoperim fiecare pe cont propriu.

Răul se extinde și pe seama indiferenței celor buni

Părerile sunt diferite pe aproape toate subiectele și e normal să fie așa, dar eu cred că oamenii ar trebui să aibă mai des reacții la nedreptate și încălcarea demnității în viața de zi cu zi.
Fără atitudine din partea fiecăruia în pătrățica sa, lumea nu numai că nu se va face mai bună, dar va decădea și mai mult, moral, etic, uman, pe toate planurile.
Se pare că este adevărată vorba aceea care zice că răul se extinde și pe seama indiferenței celor buni, pentru că s-a putut constata în diferite situații că atunci când sunt mai multe voci care spun ceea ce este de spus, simplu și fără dramatizări, situația se poate schimba în bine.
Nu este nevoie de gesturi eroice, disperate la tot pasul, pentru că nu se poate trăi într-o stare de continuă revoltă, ci doar de exprimări simple din care să se înțeleagă limpede că nu acceptăm unele abuzuri și jigniri, că suntem solidari cu unii semeni de lângă noi puși la colț și nedreptățiți, că refuzăm să fim părtași la ceva care nu ni se pare în regulă.

Adesea rezolvarea se găsește întâmplător

Uneori avem senzația că târâm barca pe uscat și nu știm ce-ar trebui să facem. Soluțiile nu sunt miraculoase și nici nu există o rețetă universală, pentru că problemele țin de caracterul particular al situațiilor și de fiecare persoană în parte.

Adesea rezolvarea se găsește întâmplător, într-o discuție banală în care povestim ce ni se întâmplă. Nu de puține ori apare cheia problemei la capătul unor eșecuri și suferințe, ca și cum trebuia obligatoriu să trecem prin ele pentru a ajunge la un liman acceptabil și de la care se poate merge mai departe. Se mai ivește lămurirea necazurilor, posibil, și în continuarea muncii și în disciplina și perseveranța prin care ducem la capăt planurile și proiectele lăsate o vreme deoparte. La fel, mergând poate la psiholog, la biserică și mai ales ținând legătura cu oamenii pe care îi cunoaștem și sunt dispuși să se vadă cu noi. Și încă pe alte căi, nebănuite și izbăvitoare, descoperite de multe ori în mers, pe drum, în timpul căutării neliniștite.

Toate pot fi cu folos, pentru că omului i-a fost dat să caute, să fie luptător, să încerce să pună din nou pe valuri barca de fiecare dată când eșuează, indiferent dacă exemplele de succes nu au fost prea numeroase.

Iar dacă în încercarea noastră de revenire la linia de plutire mai avem parte și de sprijinul necondiționat al câtorva persoane dragi, al familiei și al prietenilor, dacă avem acest noroc pe care e înțelept să-l prețuim, atunci merită să nu abandonăm și să ne mișcăm în direcția care să ne pună din nou în stare de funcționare. Pentru că dacă răul vine de la oameni, binele tot de la ei ar trebui să-l așteptăm și să-l primim.

„Planuri de viaţă” mi-a zumzăit în creier timp de şase luni pe străzile din Winterthur

Nu contează foarte mult unde şi în ce condiţii de viaţă îţi scrii cărţile, important este să le duci la capăt odată începute, fie menţinând cât se poate de strâns contactul cu lumea, fie izolându-te ca un pustnic, dar oricum revenind mereu cu încăpăţânare la lucru.

Indiferent însă de aceste repere improvizate, flacăra care arde în tine, fără vorbe mari, în timpul scrierii paginilor îţi aduce bucurii care durează până la moarte şi care vor întreţine flama altor cărţi, ca un jar de la care aprinzi un foc atât de nou încât nu se mai cunoaşte că a existat ceva acolo şi înainte.

„Planuri de viaţă” mi-a zumzăit în creier timp de şase luni pe străzile din Winterthur, un orăşel aflat la 25 de kilometri de Zürich, zi de zi, în incursiunile cu bicicleta pe niște coclauri cu aspect de ilustrate perfecte, în vizitele la muzee, unde mi se părea că sunt binecuvântat să pot vedea atâtea capodopere uluitoare, la evenimentele artistic-mondene organizate de centrul care mă găzduia, dimineaţa la trezire şi în toate ceasurile de scris propriu-zis, până la amiază, când îmi făcusem obiceiul de a ieşi, în sfârşit, în atâtea şi atâtea momente de discuţii cu artişti veniţi din lumea întreagă, dar şi în serile în care un telefon acasă făcea cât o revedere cu cei dragi, iar lectura din mari autori, la aceleaşi ceasuri de seară, îmi dădea un ciudat sentiment amestecat, de neîncredere în reuşita proprie şi de siguranţă că voi ajunge, totuşi, ziua în care voi putea pune un uriaş punct izbăvitor.