"Teoria și practica nursing" în bibliografia pentru examenul de definitivare în învățământ

Primesc în ultimul timp în legătură cu lucrarea "Teoria și practica nursing" destinată școlilor postliceale și facultăților care pregătesc asistenți medicali, din care am publicat 5 volume în ultimii trei ani, multe ecouri bune din mediile de specialitate. 

Recent, cineva mi-a trimis și o poză din care aflu că manualul a fost inclus în bibliografia pentru definitivare în învățământ în specialitatea "asistență medicală generală". 

O veste foarte bună, firește, de care mă bucur fără rezerve, pentru că înseamnă încă o împlinire a unui efort considerabil! Ironia cam tristă este - totuși - că în timp ce rezultatele muncii mele au deja un impact real în școlile de specialitate și în practica profesională și, iată, au parte de tot mai multă recunoaștere (chiar și oficială), eu a trebuit recent să-mi dau demisia din sistemul de învățământ și prin urmare să nu mai pot continua să predau pe seama propriilor ghiduri.

Știu, a fost hotărârea mea, dar nu am avut încotro, pentru că am fost supus unei adevărate hărțuiri psihologice, la marginea deteriorării grave a sănătății, de doi directori și câțiva profesori din școala mea, care - blocați în limitele, invidiile și răutățile lor - nu numai că nu au luat în seamă aceste cărți foarte necesare după 30 de ani de tăcere în domeniu, dar au și încercat să le submineze cât au putut de mult aducându-mă, scârbit, în situația de nu mai putea suporta atmosfera toxică și de a decide plecarea. 

În orice țară normală, acesta ar fi fost (ar fi) un prilej de explorări și investigații sau măcar de formulare a unei întrebări simple pentru factorii responsabili: de ce pleacă din sistem un profesor autor de ghiduri-manual?

Nu-i așa însă că țara aceasta a noastră este cam departe de normalitate? Și nu-i așa că acesta nu este un motiv suficient să ne împiedice s-o iubim la fel de mult ca întotdeauna?

Parisul surclasează probabil orice alt oraș de pe glob la capitolul romantism

Nu poți să ajungi la Paris (vorbesc din amintiri acum, firește) și să nu te pozezi la Turnul Eiffel și în alte locuri, pe cheiurile Senei, sus în Montmartre și oriunde pe străzi. Când toți fac asta, nu o să fii tu acela care strâmbă din nas - ar fi o dovadă de suficiență și incapacitate de înțelegere a oamenilor și a lumii, poate chiar de prostie. Pentru că Parisul surclasează probabil orice alt oraș de pe glob la capitolul romantism (și asta doar pentru că literatura, artele și istoria au făcut din el ceea ce este), gesturile cunoscute drept turistice devin firești, adică o parte din respirația orașului, cu toate străzile, parcurile, palatele, cheiurile, muzeele, podurile, catedralele, terasele. Și pentru că este cu adevărat un oraș al dragostei și al romantismului, cu spațiile lui de plimbări fără egal, cu tot ce amintește de o boemă artistică vie din alte vremuri, cu podurile altădată pline de lacăte în care îndrăgostiții își încuiau pentru totdeauna iubirea. Un selfie pe o stradă celebră sau în fața unui edificiu cunoscut nu este decât o nouă recunoaștere, o înscriere în cadrul unei normalități pe care timpurile noastre au cultivat-o și pe care suntem, se pare, în pericol de a o pierde, odată cu pandemia, dar și cu toate mișcările și frământările de tot felul și nu numai.

Acel moment-limită în care nu mai este posibil saltul peste propria umbră

Suferința, tristețea, singurătatea, boala și moartea fac evident parte din lumea noastră și ni se oferă mai mereu la pachet cu bucuriile și fericirea. De aceea, este o glumă să le ignorăm, să pretindem că nu au legătură cu noi, să credem că doar elanurile noastre de optimism (natural sau învățat) le-ar putea împinge cu succes la marginile trăirii de zi cu zi, că ar depinde numai și numai de noi să fie ținute sub control, făcute inofensive, îmblânzite și domesticite, aduse la acel nivel suportabil care să ne îngăduie să respirăm în parametri normali peste tot pe unde rătăcim în căutarea liniștii interioare.

Practica viețuirii și știința au pus la punct tehnici de estompare și ținere la distanță a durerilor sufletești, dar toate au în vedere acceptarea existenței lor mai întâi și abia apoi încercarea de a le topi în magma de viață amestecată, ca într-un bazar cu lucruri vechi abandonate, care capătă însă, în lumina altui timp, luciul de noutate pentru destui trecători.

Un fel de împrietenire cu răul, s-ar putea spune, care să dea o șansă adevărată înălțării încetul cu încetul a pragului de toleranță, a anduranței celei mult lăudate, a nerenunțării și perseverenței pline de ambiție.

Și poate că aluatul fericirii (sau măcar al unor bucurii mai mărunte), tocmai pentru că suntem copiii durerilor de totdeauna, nu poate dospi fără grăunțele de frică, anxietate, depresie și chin pe care le culegem din mersul temerar.

Sigur, putem încerca să deprindem

optimismul, așa cum ne învață unii antrenori ai succesului cu orice preț, dar apare întotdeauna acel moment-limită în care nu mai este posibil saltul peste propria umbră și nici amăgirea că ingredientele complicate ale nefericirii, odată șterse din rețetele miraculoase, nu vor apărea, într-o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu, chiar atunci când astrele se aliniază în sfârșit aproape perfect și pentru noi iar destinul pare să se pună în acord cu planurile noastre cele mai adevărate.

Mintea unui scriitor are nevoie de schimbări exterioare

În anii primelor poezii, ai debutului, în prima tinerețe, am scris mereu pe foi și carnete pe tot felul de colţuri de mese, prin cabinete medicale, pe băncile din parcul sanatoriului în care am îngrijit bolnavi şi am locuit şi prin laboratoarele în care am lucrat, în pauzele de taifas și cafea. Proza necesită un pic mai multă aşezare, dar poezia se poate scrie şi aşa, “pe genunchi”.

Mai târziu, peste ani, după ce am coborât de la sanatoriul din munţi, am reuşit să-mi cumpăr şi un birou în casa noastră închiriată, dar multă vreme, chiar după ce ne-am mutat în apartamentul cumpărat, nu prea am avut un loc propriu-zis al meu. Nici nu-l căutam, pentru că mereu fie copiii trebuiau să-şi facă temele, fie să lucreze soţia la hârtiile ei de contabilitate.

Nu m-am plâns şi nu mă plâng, firește, pentru că am lucrat şi în aceste condiţii foarte bine, dar de când copiii au crescut și au plecat, cum se spune, la rosturile lor, Iuliana şi cu mine ne-am reorganizat, cu toate cărţile şi lucrurile care se adună mereu, cu tot.

Aşa se face că deși prefer de multe ori să lucrez la masa din bucătărie, am şi eu de câțiva ani un colţ în casă doar al meu, care este chiar un birou aşezat sub rafturi, înspre uşa din sufragerie care dă în balcon.
Nu e cine ştie ce, dar tot e ceva decât nimic, mai ales că acum nu se mai adună hârtiile, pentru că munca se întâmplă mai mult pe computer. Lucrez cu plăcere la acest birou, în special pentru că în ultimul timp, după ce am scris romanele “Planuri de viaţă” și „Fericire sub limite”, sunt prins de scrierea altui roman.

Pe de altă parte, în ultimii ani mi-am scris cărţile şi prin nişte rezidenţe literare occidentale în care am avut şi spaţiu şi timp mai mult chiar decât aş fi avut nevoie, dacă pot spune aşa, iar faptul acesta mi-a pus în mişcare resursele de inspiraţie, răbdare şi rezistenţă într-un mod pe care nu l-aş fi cunoscut fără şansa ieşirilor în străinătate.
Mintea unui scriitor are nevoie de schimbări exterioare, de diversitate. Eu unul cel puţin aşa funcţionez, am nevoie să schimb peisajul din când în când, să văd lume nouă.

Continui să scriu dimineaţa. Încă mă trezesc pe la 5, îmi prepar răbdător cafeaua, iar până pe la 7,30, când trebuie să plec la serviciu, încerc să avansez cu două-trei pagini de computer.

Este un moment foarte bun al zilei, în care gândurile îmi sunt limpezi şi încrederea în forţele proprii intactă. Nu am nişte reguli, dar ştiu, am învăţat că disciplina, în special când scrii proză, este un instrument foarte eficient.

Uneori scriu mai mult, alteori mai puţin, dar ceea ce este cu adevărat important este să-mi fie limpede subiectul, să am clare în cap situaţiile, scenele, personajele.
Serile citesc câteva pagini din romane clasice sau dintre cele mai noi, pentru că simt că reușesc astfel să-mi menţin tonusul, tonul, entuziasmul şi - de ce nu? - inspiraţia.

Emoția călătoriei are pentru mine legătură cu scrisul

Pentru noi, Iuliana și cu mine, pandemia a adus clar și restrângerea posibilităților și chiar a gândurilor privind incursiunile minunate prin Europa, deși nici în această perioadă nu am stat numai acasă.

Făceam cum puteam, puneam ceva bănuți deoparte și de vreo două ori pe an reușeam să ajungem în niște locuri. De fapt, nu suntem nicidecum niște cazuri aparte cu această plângere, pentru că am observat că multora le lipsesc excursiile și ieșirile.

Călătoria ne scoate din cotidian, ne dă sentimentul că viața nu e numai viețuire, ci și vis, nu e numai acceptare a condițiilor de la nivelul zero, ci și speranță, nu e numai sacrificiu și datorie, ci și libertate.

Iar emoțiile descoperirii unor coțuri de lume știute din lecturi sau despre care am prins câte ceva din zbor sunt recompense adevărate pentru efortul de ieșire din „zona de confort”, cum se spune acum, pentru acțiunea grozav de temerară de a porni la drum.

În plus, aceste emoții au pentru mine legătură și cu scrisul, pentru că adesea devin poeme prin care încerc să descopăr câte ceva din secretele lumii noastre sau din tainele sufletești proprii și personale.

Nu știu cum vor merge lucrurile, dar dacă totul se va reseta și va reveni la o normalitate acceptabilă, noi vom fi printre primii interesați să refacem legăturile pierdute și să ducem mai departe idealul omenirii de a nu sta locului o clipă.

La sfârşitul sfârşitului ceea ce contează nu sunt justificările şi explicaţiile, ci numai paginile scrise

Risipirea talentului este un păcat sau, oricum, un risc pe care artiştii, scriitorii, profesioniştii din diferite domenii şi în general oamenii cu un oarecare nivel de creativitate şi cei cu abilităţi deosebite, niște mari însingurați toți, ar trebui să-l evite.

Fenomenul se întâmplă în nu puține situaţii: când persoanele în cauză trăiesc în sărăcie şi îşi risipesc energiile şi timpul pentru asigurarea resurselor necesare traiului, când chiar dacă au un nivel de viaţă decent tot nu reuşesc să se concentreze pe arta şi pe ideile lor, pe munca lor, pentru că au slujbe, obligaţii de tot felul şi aşa mai departe, când, în fine, deşi reuşesc să se ţină aproape de harurile pe care le-au primit şi să le pună în aplicare, nu au parte de recunoaştere, ci dimpotrivă, de ostilitate şi marginalizare.

Talentul şi vocaţia sunt, totuşi, lucruri de mare preţ pentru care merită făcute sacrificii, indiferent de mersul omenirii şi de condiţiile de viaţă.

În primul rând, pentru că nimic nu-i face mai fericiţi pe aceşti idealişti ai lumii decât împlinirea propriei lor chemări şi a talentului.

Apoi, pentru că la sfârşitul sfârşitului ceea ce contează nu sunt justificările şi explicaţiile, ci numai paginile scrise, tablourile pictate, ideile novatoare puse în practică, abilităţile puse în valoare.

Şi poate şi pentru că societatea în general va avea de câştigat de pe urma perseverenţei lor, chiar dacă societatea este adesea uimitor şi revoltător de ingrată şi nepăsătoare.

Orice pierdere pe acest palier este, oricum, o tristeţe la care cam toţi suntem părtaşi, de care ne cam facem vinovaţi, prin lipsa de empatie, prin neomenie și indiferenţă, prin tot ceea ce urâţeşte, de fapt, viaţa noastră de zi cu zi.

Pandemia și sentimentul de singurătate

De când a izbucnit pandemia am vorbit la telefon, prin natura serviciului, cu sute de oameni.

Majoritatea se plângeau, dincolo de disconfortul pe seama unor suferințe fizice, de singurătate sau de senzația de părăsire în propria casă și chiar în mijlocul familiei, dar și de un fel de frică de "ceea ce urmează", de sentimentul că oamenii devin "niște statistici", spuneau, de natură să înfricoșeze, de îngrijorarea privindu-i pe cei mai în vârstă cu riscul lor mai mare de îmbolnăvire și deces, dar și pe copii cu incertitudinile legate de școală și viitor.

Sunt, cred, pe calea cea bună

Am început eu anul cam poticnit, rău-răuţ, bolnav-bolnăvior, dar lucrurile par să se îndrepte, așa cum te luminezi când mergi îngândurat pe o stradă dintr-un oraș sudic și te întâlnești deodată la un colț cu un portocal plin de fructe. Sunt, cred, pe calea cea bună. Merg dimineaţa pe jos la serviciu şi mă întorc tot pe jos. Nu mai iau maşina, pentru că vreau să-mi refac respiraţia şi să mă uit la oameni, la copaci, la cer, să ascult păsările - sunt şi câteva semne timpurii de primăvară prin cartiere. Citesc un pic de literatură aproape în fiecare seară, poezie, eseu, roman. Ne întâlnim – Iuliana şi cu mine - în unele după-amiezi cu nişte prieteni, pentru plimbări pe potecile de pădure din jurul orașului, cu taifasuri şi veselie. Revizitez ca în joacă proiecte de scris, literare şi de medicină, rămase în lucru şi chiar scriu mai departe o pagină sau două. Lucrez în colaborare şi la unele scrieri care vor apărea în traducere prin alte spaţii, calm și fără tensiuni. Da, unele aşteptări îşi găsesc împlinirea, atâtea eforturi încep să capete încă un pic de recunoaştere şi de „afară”. Gătesc mâncăruri la inspiraţie dacă am chef, iar asta îmi dă optimism. Iert în sufletul meu şi încerc să dau uitării încet-încet oamenii răi şi situaţiile nedrepte şi urâte din cauza cărora a trebuit să plec de la şcoală şi în general toate răutăţile. Adun în suflet multă speranţă, încredere şi energie pentru a face faţă timpurilor. Ştiu că toate sunt trecătoare şi îmi este din ce în ce mai clar că tot ceea ce contează în această viaţă este scânteia de omenie, oferită de noi altora sau împărtăşită de alţii cu noi, aşa că mă străduiesc să-mi conduc viaţa pe drumul meu, cu planurile şi gândurile mele, cu oamenii care îmi sunt aproape. Partea de frumuseţe a vieţii e pusă deoparte şi disponibilă pentru fiecare. Depinde de noi să o vedem şi să ne bucurăm de ea ca şi cum ne-ar fi dăurită numai o singură dată pentru totdeauna.

Așa a fost să fie

Viața e schimbătoare. Anul trecut eram pe țărmul unei mări cipriote de Sfântul Vasile și scriam poeme despre acel moment, iar acum, în 2021, am avut un început de an foarte dificil, cu izolare din cauza bolii covid, cu suferință și frică. Virusul m-a prins, așadar, și pe mine, cu toate precauțiile de care mereu am ținut cont.

Totul a venit și pe fondul stresului cauzat de povestea nedreaptă de la școală care m-a determinat să-mi dau până la urmă demisia din învățământ, dezamăgit, resemnat de fapt. Și a venit în orice caz la capătul unui an pandemic în care am cam tras de mine peste limite. În plus, e adevărat că relațiile de muncă peste tot și între oameni așa în general s-au cam deteriorat, din păcate, în contextul noilor provocări, ceea ce s-a lăsat cu mai mult consum emoțional pentru fiecare.

Oricum, așa a fost să fie. Ar trebui probabil un roman ca să poată fi cuprins chiar tot, cu trăiri, sentimente, detalii, momente. Unul pe care să-l scriu eu, se înțelege.

Partea bună a fost că Iuliana a făcut o formă mai ușoară, asimptomatică. Așa am ieșit cu bine, ajutat zi și noapte de ea, așa mi-am revenit. Au contat decisiv, la fel, recomandările și supravegherea îndeaproape a unui prieten doctor și suportul moral al celor dragi din familie și al prietenilor. Recunoștința mea pentru toți este dincolo de cuvinte.

Experiența nu a fost deloc ușoară, cel puțin așa cum am trăit-o eu. Cel în cauză știe cel mai bine întotdeauna. O lecție de pe urma căreia sper să mă aleg cu oarecari învățăminte, dacă nu pentru viața propriu-zisă de aici încolo măcar pentru scris.

Firește, acum sunt chiar fericit că am intrat, după cum se pare, pe calea cea bună, lucru pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu. Respirația mi-a revenit în parametri aproape normali, pot să umblu pe drum, mi-am reluat serviciul și m-am bucurat să-mi revăd colegii și să stau de vorbă cu unii, am revenit cu speranță la proiectele de cărți, literare și de specialitate medicală, pe care le aveam în lucru și cred că mi s-a desenat din nou zâmbetul pe față, pardon, sub mască. Mai mult, îndrăznesc să sper că m-am făcut și oleacă mai înțelept.

Aveți grijă de voi și – vorba unui alt prieten doctor, din alte timpuri, Cehov – nu mă vorbiți de rău! Sănătate și la mulți ani!

Indiferent de cum sunt vremurile

Toată viața am scris. Nu am avut însă norocul până acum să trăiesc exclusiv din munca scrisului. Am învățat în adolescență profesia de asistent medical, apoi, peste niște ani, pe aceea de psiholog. După un timp am dat examene pentru a fi profesor și am deprins din mers chiar și munca de ziarist sau de realizator de televiziune.
Toate m-au ajutat să am mereu un serviciu și prin urmare un venit permanent, iar în unele perioade am reușit să mă țin chiar de două slujbe. Așa am reușit să am o familie, să-mi cresc cei doi copii care sunt mari acum și la rosturile lor, să fac niște incursiuni prin Europa, în fine, să mă bucur de un nivel de independență de care ai întotdeauna nevoie când vrei să fii scriitor cu adevărat. Fără minima autonomie materială, e greu să faci să se învârtă cât de cât roata scrisului.
Chiar și în aceste condiții, am scris constant, cu unele perioade de pauză impuse de viață, iar în lunile în care am beneficiat de cele câteva burse occidentale (obținute pe cont propriu, prin concurs) am avut pur și simplu sentimentul că zbor, că sunt ceea ce am simțit mereu că mi s-ar potrivi: scriitor.
Știu, alți scriitori au alt traseu și ajung să trăiască din scris, în Vest mai des decât la noi, dar eu cred că povestea aceasta cu scrisul și succesul pe seama scrisului are și o parte importantă de loterie – nimerești cifra potrivită, mergi mai departe, nu nimerești, mai încerci de atâtea ori câte îți permiți sau este necesar. Te potrivești cu vremea ta, cu spiritul timpului, cu ora istorică în care ți-a fost repartizat să trăiești, foarte bine! Nu te încadrezi, atunci nu ai decât să patinezi în gol și să îți duci crucea!
Este, se pare, și o chestiune de anduranță, dincolo de talent, inspirație, motivație și mai știu eu ce. Și este, cred, și ceva misterios, o energie care are puterea să te trezească dimineața să te ducă la computer, aproape în fiecare zi, să te pună să-ți notezi mereu pe carnete și pe telefon idei și lucruri banale, să te îmbie mereu la citit, zi de zi, să te țină conectat la un fel de spirit al datoriei cam bizar, să facă din tine o persoană care are ceva de spus și care și încearcă să spună indiferent dacă lumea ascultă sau nu, dacă este interesată sau nu, indiferent de cum sunt vremurile în care se întâmplă totul.

despre blog și autor

Blogul himeric poate fi văzut ca un fel de jurnal pe subiecte diverse: poezie și scris, literatură și cărți, călătorii și situații de viață.

Vasile Baghiu (n. 5 decembrie 1965, Borleşti, Neamţ, România) este poet, prozator şi eseist, creatorul conceptului poetic al "himerismului". Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN-Club.

A publicat mai multe volume de poezie (Gustul înstrăinării, Rătăcirile doamnei Bovary, Febra, Maniera, Himerus Alter în Rheinland, Depresie, Cât de departe am mers, Metode simple de încetinire a timpului, Visuri pe care mi le pot permite, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic), câteva antologii (Fantoma sanatoriului, Magia elementară, Gustul înstrăinării, Maniera sau Cât de departe am mers), o culegere de proză scurtă (Punctul de plecare), patru romane (Ospiciul,  Planuri de viaţă, Fericire sub limite, Alergările unui scriitor), un volum de eseuri (Himerismul poetic. Poezia ca identitate alternativă) şi numeroase articole şi eseuri în reviste.

Este inclus în antologii și istorii literare precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu, Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande, Istoria literaturii române contemporane de Mihai Iovănel, Poezia românească după 1945 de Ion Pop.

A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu.

A obţinut mai multe burse „writers-in-residence” în Occident, iar fragmente din opera sa au apărut în traduceri în reviste și antologii din diferite spații culturale, între care Banipal, Serta, Buchkultur, The Orange Room Review, The Penmen Review, Magma Poetry, Oomph Press, Acumen, Asymptote. 

În ultimii ani, numeroase poeme însoțite de prezentări ale conceptului poetic al „himerismului” i-au fost incluse în publicații din Australia precum The Cordite Poetry Review, The AALITRA Review, Parralel Worlds. Words Reflected, Bordertown (TransCollaborate), Poetry in Process, Coolabah.

A avut diverse experienţe de muncă, între care asistent medical, ziarist, realizator TV, profesor, psiholog. A fondat prima revistă de educație pentru sănătate din România și este autor de manuale de specialitate medicală (Teoria și practica nursing).

Trăiește și scrie la Piatra-Neamț.

Contact: vasile_baghiu@yahoo.com 

Un an dificil

2020, un an dificil, iar pentru unii dureros și tragic. Neașteptat, prin impactul pandemiei asupra vieții.

Nici prin cap nu-mi trecea în prima zi din an, care m-a prins așa la Revelion pentru prima dată în străinătate, în Cipru, că va fi cum am văzut între timp că a fost. Cu o schimbare reală și în pătrățica vieții mele.

Cu schimbare în intensitatea și volumul de muncă la DSP, unde m-a găsit vremea pe același post de psiholog în care lucrez de 12 ani, dupa alti 18 ca asistent, și unde în aceste luni din urmă am făcut tot ce am putut pentru a fi de folos: telefoane și discuții cu oameni care erau chiar speriați în primele luni, anchete epidemiologice, serviciu de permanență de zi și de noapte, comunicare cu presa, lucru mai departe la proiectele specifice etc..

Cu schimbarea macazului, încă din primăvară, pentru cursurile online la școala sanitară, care mi-au solicitat, ca atâtor altor profesori, energii și abilități noi, cursuri care au fost, totuși, până recent, parte din partea luminoasă a acestui timp.

Te opreşti o clipă ca să respiri

Zile de resetare a unor gânduri şi planuri. Aşa a fost mereu. E momentul din an când ţi-ai dori clarificări şi ai vrea să priveşti în urmă, încercând să înţelegi dacă drumul pe care mergi este cel pe care ţi l-ai imaginat şi dacă nu cumva ar fi binevenite unele ajustări sau chiar modificări mai radicale. Viaţa continuă în jurul tău, oamenii se ocupă cu aceleaşi lucruri de totdeauna, prinşi parcă într-un fel de ritual care se pierde în adâncurile memoriei. Plus necazurile acestea mai noi şi sofisticate care au venit peste lume. Te opreşti o clipă ca să respiri, să te lămureşti de fapt dacă există ceva ce ţine încă şi de opţiunile tale sau dacă totul nu e decât o poveste cu iluzii. Zile de punere la cale a unor noi planuri, de începere sau reîncepere pe bune a unui nou roman, de mutare poate a profesoratului pe vlog şi de continuare a seriei de manuale, dar şi de reconectare la unele preocupări literare mai vechi care să mă pună poate şi mai mult în comunicare cu dragii de cititori de azi, care să mă scoată la un liman adevărat şi cu vedere la orizont.

Invitat la un workshop din cealaltă emisferă

"Today we embark on our first multi-group collaborative translation via Zoom. Welcoming new collaborators alongside the usual crew, tackling Romanian>English translations of poetry by the wonderful Vasile Baghiu. Stay tuned - let’s see how we handle the breakout rooms!" (Transcollaborate)

Poems in Bordertown

"In our warm up exercise, we did some “jigsaw” poetry, taking the English translations of two contributor poems (one by Vasile Baghiu and the other by Koraly Dimitriadis), and cutting them into individual words. Each group was given the individual words and was invited to create a new poetic work from these fragments."

Bordertown No 3 (Transcollaborate)

Ziua Limbii Române

Doar câteva observaţii aş avea, trecând repede peste tentaţia de a comenta efuziunile patriotico-sentimentale cărora le suntem martori adesea când vine vorba despre acest subiect. 

Mai întâi, faptul că noi românii ar trebui să dăm la o parte sfiala păguboasă care ne opreşte să ne vorbim limba cu voce tare prin lume, prin Europa în special, ezitare explicabilă ce-i drept prin imaginea proastă care ni s-a creat în ultimele trei decenii, dar nu şi justificabilă, aş zice, pentru că e ca şi cum ne-am feri să spunem cum ne cheamă şi de unde suntem în situaţii de comunicare banale.

Apoi, nu ne-ar strica o reconsiderare a obligativităţii cunoaşterii limbii române de către toţi dascălii indiferent de materia pe care o predau, trendul în mediile şcolare fiind acum de a o arunca în rândul atribuţiilor profesorilor de literatură, cel mult poate şi ale celor de istorie. Nu cred în "competenţa în domeniu" a nimănui dacă e însoţită de grave deficienţe de exprimare, pentru că -- se ştie -- nu se poate ajunge la nicio performanţă reală în educaţie sau în cultură fără osteneala şi "zăbava" cititului cărţilor.

În fine, patriotismul -- de care atâţia fac mare caz, mai cu seamă politicienii -- se probează, între altele, şi prin cultivarea exprimării corecte în limba română şi nu în ultimul rând prin folosirea buclucaşelor diacritice. Există la noi site-uri ale unor instituţii de învăţământ cu texte "internetizate".

Fireşte că nici presa scrisă sau televiziunea nu sunt străine de această degradare a lucrurilor.
Sigur, toţi mai greşim şi nu e cazul să ne găsim "pricini" aiurea unii altora pentru vreo virgulă vioaie sau vreun dezacord nesuferit, însă mi se pare că avem de a face deja cu un fenomen, din păcate.

Oricum, o degringoladă mai mare ca în epoca noastră în această privinţă mă tem că nu s-a mai pomenit.

La mulţi ani! 

Lucruri pe care încă aş vrea să le realizez în această viaţă

Pot să mă gândesc la lucruri pe care încă aş vrea să le realizez în această viaţă, dar viaţa mă duce pe căile ei, fără întrebări şi răspunsuri, fără explicaţii suplimentare. Ceea ce pot să fac nu este nici să mă împotrivesc prea mult, nici să mă las cu totul dus de val. Încerc să trăiesc clipa, cu avantajele şi dezavantajele ei, dar clipa nu-mi aparţine şi nu are răbdare cu mine nici măcar cât să mă gândesc la ceea ce încerc aici să spun. Probabil că există undeva un plan mai larg de desfăşurare, iar nouă ni se permite accesul doar la detalii, ca şi cum, deşi am vedea că ne aflăm într-o pădure, nu am şti în ce loc de pe hartă este ea. Şi tot aşa.

Căi individuale nebănuite şi misterioase

Poeţii şi scriitorii au căi individuale nebănuite şi misterioase prin care ajung la ceea ce se poate numi marcă personală sau stil propriu. Pregătirea filologică este foarte utilă, însă nu întotdeauna suficientă. Sunt nu puţine cazuri notorii în care diferenţa au făcut-o alte achiziţii culturale şi alte tipuri de experienţe de viaţă, paralele cu literatura. De altfel, se ştie prea bine că poezia şi artele în general au de câştigat din atingerea cu celelalte zone ale cunoaşterii. 

Dacă mă gândesc la ce mi-a folosit în poezie mie personal, cum se spune, interesul şi pentru alte domenii decât cele literare, pentru geografie şi călătorii, pentru ştiinţe şi medicină, pentru psihologie şi educaţie, pentru istorie şi politică, răspunsul scurt ar fi că poemele pe care le-am scris au căpătat, încă de la început, un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei şi s-au încărcat de acel tip de nostalgie a exoticului sau necunoscutului pe care toţi poeţii îl caută (mai mult sau mai puţin conştient) şi care pe mine m-a pregătit pentru punerea la cale a "himerismului poetic". 

Acest concept şi manifest nu ar fi fost posibil fără neliniştea (sau chiar anxietatea) dorinţei individuale de cuprindere a lumii în diversitatea ei, într-un timp istoric ostil şi un spaţiu geografic marginal, pe firul explorării transdisciplinare, cum i se spune acum, a lucrurilor şi înţelesurilor, atât de specifică în fond epocii noastre globalizate. Toată aparenta risipire despre care încerc să povestesc câtuşi de puţin aici cred că m-a pus apoi în funcţiune şi pentru etapele mai recente ale secvenţelor poetice trăite în călătoriile "pe bune" (provocate tocmai de bovarismele poemelor din prima tinereţe) şi a adunat, se pare, la un loc, doar pentru mine, fragmentele necesare de sens, ca să pot spune, probabil, între altele, la sfârşitul sfârşitului, cu inima deschisă, că va fi meritat cu adevărat totul.

Nici nu ştiam când treceau orele în acele întâlniri

Drumul meu ca scriitor, atât cât se vede, în locurile acestea, în lumea de acum şi în vremurile noastre, nu s-a croit având în spate sprijin instituţional, organizaţional sau, în fine, oficial. Nici nu l-aş fi refuzat dacă ar fi venit în condiţii normale, pentru că nu sunt genul cu fiţe şi nazuri aiurea, cum nici nu am făcut-o, de altfel, în puţinele ocazii în care nu am mai simţit foarte acut adierea aceea urâtă a compromisului şi am putut sta pe picioarele mele. 

Aş zice chiar că a trebuit să înfrunt adesea un fel de ostilitate apărută cel mai probabil ca reacţie la dorinţa mea legitimă de a-mi păstra cât de cât un dram de independenţă şi demnitate într-o lume literară în derivă, o dorință nu prea bine văzută la noi. 

Sentimentul că nu e momentul pentru literatură şi artă

Acum este probabil perioada cea mai potrivită în care dacă eşti scriitor poţi scrie cu adevărat mai mult pentru tine şi de amorul artei, pentru că a devenit, se pare, un pic mai dificil să publici, nu numai să trăieşti şi să munceşti, editurile sunt şi ele în impas, cum mai toate merg palid peste tot, plus sentimentul că nu e momentul pentru literatură şi artă, iar perspectivele se cam închid, intră în zona de ceaţă. 

Ştiu că nu sună prea optimist, dar un pic de realism nu strică niciodată. Poate fi chiar motivant, mobilizator, inspirator şi aşa mai departe, un truc prin care se pot reseta energii ascunse şi din care te poţi alege, în timp, cu unele rezultate şi isprăvi neaşteptate. Ceea ce nici aşa nu contează foarte mult, însă orişicât, ar fi mai mult decât nimic, indiferent cum va fi să fie.