Ce mă leagă de Palermo?

Ei bine, acum 30 de ani, spre sfârșitul anilor optzeci, în poemele care i-au stârnit un asemenea entuziasm poetei Ana Blandiana încât a spus în prezentarea de atunci din "Familia" că reuşesc să reprezinte mările şi oceanele "cu minuție şi adevăr", am pomenit şi acest oraș. 

Le scrisesem în izolare la sanatoriul unde îngrijeam bolnavi visând la lumea întreagă. Amănuntul este important pentru mine, pentru că "himerismul" a pornit de fapt de acolo, de la tensiunea care se iscase între restricțiile în care trăiam și amploarea visurilor care mi se învârteau în cap. 

Iar întâmplarea că am ajuns după ani să respir aerul acestui loc este încă o probă că poezia - în manieră "himeristă" - poate schimba viața omului, poate fi mai mult decât nişte cuvinte adunate pe hârtie, poate fi un stil de viață. 

Am scris atunci ca şi cum aş fi fost la Palermo, iar acum trei ani, prin 2018, am ajuns să trăiesc ceea ce am scris. Viața ne oferă bune surprize. 

Poezia este singura raţiune a călătoriei

Călătoria este poezie trăită.

Numai perspectiva aceasta mă mulţumeşte atunci când păşesc în locuri în care nu am mai fost. În fine, acum, cu pandemia aceasta, vorbesc mai mult despre trecut.

Reperele turistice sunt importante, dar nu doar ca motive de bucurie a recunoaşterii unor poveşti sau istorii, ci mai mult în felul în care nucleele poetice apar în poeme şi dau sens întregului.

A vizita pentru prima oară un oraş sau un loc de pe pământ seamănă cu lectura unui volum de poezie sau a unui roman infuzat de poezie, cu toată aura de trăire rafinată pe care o presupune. Şi care devine până la urmă un stil de viaţă.

Poezia este singura raţiune a călătoriei, tot aşa cum călătoria - fie ea şi imaginară, "himeristă" - este singura resursă la vedere a poeziei.

Viața este bucuria de a fi aproape de oameni prietenoși

Este nesănătos să frecventezi oameni neprietenoși, mereu cu interesul la ei și care sunt în stare să șteargă ani de amintiri și de viață pentru te miri ce lucruri din lumea noastră materială, din cauza fricilor lor de a pierde ceea ce nu le ia nimeni niciodată și a incapacității lor de a recunoaște ceea ce este bun și valoros la cei apropiați, la alții în general sau pentru orgoliile lor de doi lei.

Viața este cu totul altceva și e păcat să-ți pierzi timpul tot încercând să contracarezi veninul și ura, suspiciunea și agresivitatea învelite în ambalaj diplomatic. Viața este bucuria de a fi aproape de oameni pentru care ai respect sau pe care îi admiri, este mulțumirea comunicării cu persoane a căror prezență îți dau un sentiment de bine și de încredere.

Dacă nu este bucurie și încredere, frățietate și prietenie, viața e ceva artificial, fals, lipsit de înălțime sufletească.

Evitarea unor oameni cu limite evidente în a înțelege caracterul trecător al aspectelor materiale ale vieții în contrast cu valoarea infinită a sentimentelor, chiar și atunci când situațiile par să o facă imposibilă, este cea mai sănătoasă atitudine, singura care poate să-ți redea libertatea și demnitatea.

Îngrijeam acei oameni bolnavi și îmi imaginam uneori că trăiesc în fabulosul roman „Muntele vrăjit”

Începând din 1984, imediat după absolvirea liceului, până în 1990, cu o pauză de un an și patru luni impusă de serviciul militar, am lucrat ca asistent medical la sanatoriul Bisericani, situat undeva în munți, la vreo 15 kilometri de Piatra-Neamț.

Am și locuit acolo în tot acest timp, nu făceam naveta în oraș, aveam o cameră spațioasă în șirul de clădiri din parcul îngrijit din fața spitalului și luam masa la cantina pentru personal.

Am vizitat locul de mai multe ori de atunci (ultima dată prin 2018 cred, probabil de atunci este și poza aceasta) și mi-am amintit că nu aveam nicio grijă acolo, îmi făceam turele de dimineață, de după-amiază sau de noapte pe secție și eram liber în rest să citesc sau să mă plimb prin pădurile din împrejurimi, să cobor în oraș sau să mă întâlnesc cu fetele și băieții pe care, în mare parte, îi cunoșteam din școală.

Atmosfera era minunată, medicii și toți ceilalți care lucrau acolo erau foarte omenoși, iar bolnavii, cronici cei mai mulți, cu tuberculoză sau cu alte boli pulmonare, se purtau foarte frumos.

În sfârșit, era o plăcere să trăiești astfel, mai ales că anii tinereții surâdeau la orizontul fiecărei zile. În jur zumzăia și climatul de dictatură, dar eu preferam să-mi văd de gândurile și planurile mele, citeam cu aviditate cărțile din imensa bibliotecă a pavilioanelor, scriam poezii și scrisori, scriam în jurnal, îngrijeam acei oameni bolnavi și îmi imaginam uneori că trăiesc în fabulosul roman „Muntele vrăjit”, pe seama căruia am și ales acel loc la repartiție.

Fapt este că acel tip de imaginație prin care îmi construiam o realitate paralelă m-a dus la născocirea „himerismului” și mi-a schimbat mai târziu viața, iar anii aceia nu vor fi uitați niciodată.

Am prins, se pare, ceva din vraja locului în romanul „Fericire sub limite” și în toate “poemele sanatoriale”, dar cred că bucla aceea de timp și spațiu încă nu și-a epuizat pentru mine rezervele de frumusețe, energie și inspirație.

"Bravo, campeon! / memorialul agoniei" (Ed .Eikon, 2020) de Vianu Mureșan

Umblând prin rafturi, am dat ieri de o carte a lui Vianu Mureșan, apărută la Eikon, editura entuziastului neobosit Valentin Ajder.

Mi-am amintit că Vianu mi-o dăruise în toamnă cu autograf când ne-am revăzut la Piatra și mi-a făcut şi surpriza extraordinară de a vorbi despre o carte de-a mea.

Am lăsat-o atunci deoparte, luat de viața de zi cu zi.

O descopăr acum și constat că "Bravo, campeon! (memorialul agoniei)" este o carte unică, tulburătoare, o carte a durerii și a suferinței, a bolii și a limitelor, a iubirii și a disperării, a vieții și a morții. Este jurnalul participării la îngrijirea fratelui său care se afla în ultimele lui luni de viață undeva într-un spital din Spania, iar paginile care consemnează agonia devin o mărturie a limitelor omului.

Uneori, frazele capătă sunetul și cadența pe care le poți întâlni la marii scriitori ai lumii, ceea ce este o încântare în primul rând, dar și o confirmare că avem destule prejudecăți despre valoarea scriitorilor autohtoni.

Cu doar câtva timp înainte nu știam prea multe despre Vianu, dar auzindu-l conferențiind acum vreun an am avut revelația unui scriitor de mare talent.

Între timp, am văzut cât de strălucitor este în eseuri, cât de profund este în paginile de proză, cât de rafinat este în poeme. Sunt bucuros de descoperire și onorat să cunosc personal un astfel de scriitor.

Ar mai rămâne, aşadar, numai prezentul

Este înţelept, se poate spune, să nu uităm să ne bucurăm pe deplin de perioadele de viaţă în care ne merge bine, pentru că s-ar putea să nu avem parte de prea multe ori de ele.

Adesea, nemulţumiţi din fire, ne uităm în viitor, după ceea ce va fi să vină mai bun, zicem noi, ignorând întâmplările şi zilele minunate pe care tocmai le trăim şi pe care le vedem printr-un ecran deformator în rău.

Se pare că este în natura omului să îşi dorească altceva, să creadă că merită mai mult, să privească înspre un orizont de la care aşteaptă pur şi simplu fericirea.

Omul trebuie să-şi facă planuri, e adevărat, să aibă, cum se spune, un ţel, să pună la cale realizări şi împliniri, dar fuga permanentă după avantaje poate fi o greşeală.

La fel, uneori întoarcem privirea înspre trecut şi căutăm acolo reperele de stabilitate și confort. Nostalgicii pot împărtăşi oricând ca pe o meserie deprinsă în timp această experienţă a retragerii în ceea ce a fost.

Până la un punct e plăcut să revizităm propria viaţă, dar a trăi doar în trecut e la fel de păgubos. Ar rămâne, aşadar, doar prezentul, numai că nici el nu are o faimă prea onorabilă, din cauza asocierii cu imaginea cuiva căruia nu-i pasă nici de memorie, nici de construirea unui „viitor mai bun”, ci doar de scopurile şi interesele personale, egoiste şi mărunte ale clipei. Ideal ar fi, poate, dacă am reuși să le ținem pe toate trei în conexiune și echilibru, iar metoda să o descoperim fiecare pe cont propriu.

Răul se extinde și pe seama indiferenței celor buni

Părerile sunt diferite pe aproape toate subiectele și e normal să fie așa, dar eu cred că oamenii ar trebui să aibă mai des reacții la nedreptate și încălcarea demnității în viața de zi cu zi.
Fără atitudine din partea fiecăruia în pătrățica sa, lumea nu numai că nu se va face mai bună, dar va decădea și mai mult, moral, etic, uman, pe toate planurile.
Se pare că este adevărată vorba aceea care zice că răul se extinde și pe seama indiferenței celor buni, pentru că s-a putut constata în diferite situații că atunci când sunt mai multe voci care spun ceea ce este de spus, simplu și fără dramatizări, situația se poate schimba în bine.
Nu este nevoie de gesturi eroice, disperate la tot pasul, pentru că nu se poate trăi într-o stare de continuă revoltă, ci doar de exprimări simple din care să se înțeleagă limpede că nu acceptăm unele abuzuri și jigniri, că suntem solidari cu unii semeni de lângă noi puși la colț și nedreptățiți, că refuzăm să fim părtași la ceva care nu ni se pare în regulă.

Adesea rezolvarea se găsește întâmplător

Uneori avem senzația că târâm barca pe uscat și nu știm ce-ar trebui să facem. Soluțiile nu sunt miraculoase și nici nu există o rețetă universală, pentru că problemele țin de caracterul particular al situațiilor și de fiecare persoană în parte.

Adesea rezolvarea se găsește întâmplător, într-o discuție banală în care povestim ce ni se întâmplă. Nu de puține ori apare cheia problemei la capătul unor eșecuri și suferințe, ca și cum trebuia obligatoriu să trecem prin ele pentru a ajunge la un liman acceptabil și de la care se poate merge mai departe. Se mai ivește lămurirea necazurilor, posibil, și în continuarea muncii și în disciplina și perseveranța prin care ducem la capăt planurile și proiectele lăsate o vreme deoparte. La fel, mergând poate la psiholog, la biserică și mai ales ținând legătura cu oamenii pe care îi cunoaștem și sunt dispuși să se vadă cu noi. Și încă pe alte căi, nebănuite și izbăvitoare, descoperite de multe ori în mers, pe drum, în timpul căutării neliniștite.

Toate pot fi cu folos, pentru că omului i-a fost dat să caute, să fie luptător, să încerce să pună din nou pe valuri barca de fiecare dată când eșuează, indiferent dacă exemplele de succes nu au fost prea numeroase.

Iar dacă în încercarea noastră de revenire la linia de plutire mai avem parte și de sprijinul necondiționat al câtorva persoane dragi, al familiei și al prietenilor, dacă avem acest noroc pe care e înțelept să-l prețuim, atunci merită să nu abandonăm și să ne mișcăm în direcția care să ne pună din nou în stare de funcționare. Pentru că dacă răul vine de la oameni, binele tot de la ei ar trebui să-l așteptăm și să-l primim.

„Planuri de viaţă” mi-a zumzăit în creier timp de şase luni pe străzile din Winterthur

Nu contează foarte mult unde şi în ce condiţii de viaţă îţi scrii cărţile, important este să le duci la capăt odată începute, fie menţinând cât se poate de strâns contactul cu lumea, fie izolându-te ca un pustnic, dar oricum revenind mereu cu încăpăţânare la lucru.

Indiferent însă de aceste repere improvizate, flacăra care arde în tine, fără vorbe mari, în timpul scrierii paginilor îţi aduce bucurii care durează până la moarte şi care vor întreţine flama altor cărţi, ca un jar de la care aprinzi un foc atât de nou încât nu se mai cunoaşte că a existat ceva acolo şi înainte.

„Planuri de viaţă” mi-a zumzăit în creier timp de şase luni pe străzile din Winterthur, un orăşel aflat la 25 de kilometri de Zürich, zi de zi, în incursiunile cu bicicleta pe niște coclauri cu aspect de ilustrate perfecte, în vizitele la muzee, unde mi se părea că sunt binecuvântat să pot vedea atâtea capodopere uluitoare, la evenimentele artistic-mondene organizate de centrul care mă găzduia, dimineaţa la trezire şi în toate ceasurile de scris propriu-zis, până la amiază, când îmi făcusem obiceiul de a ieşi, în sfârşit, în atâtea şi atâtea momente de discuţii cu artişti veniţi din lumea întreagă, dar şi în serile în care un telefon acasă făcea cât o revedere cu cei dragi, iar lectura din mari autori, la aceleaşi ceasuri de seară, îmi dădea un ciudat sentiment amestecat, de neîncredere în reuşita proprie şi de siguranţă că voi ajunge, totuşi, ziua în care voi putea pune un uriaş punct izbăvitor.

"Teoria și practica nursing" în bibliografia pentru examenul de definitivare în învățământ

Primesc în ultimul timp în legătură cu lucrarea "Teoria și practica nursing" destinată școlilor postliceale și facultăților care pregătesc asistenți medicali, din care am publicat 5 volume în ultimii trei ani, multe ecouri bune din mediile de specialitate. 

Recent, cineva mi-a trimis și o poză din care aflu că manualul a fost inclus în bibliografia pentru definitivare în învățământ în specialitatea "asistență medicală generală". 

O veste foarte bună, firește, de care mă bucur fără rezerve, pentru că înseamnă încă o împlinire a unui efort considerabil! Ironia cam tristă este - totuși - că în timp ce rezultatele muncii mele au deja un impact real în școlile de specialitate și în practica profesională și, iată, au parte de tot mai multă recunoaștere (chiar și oficială), eu a trebuit recent să-mi dau demisia din sistemul de învățământ și prin urmare să nu mai pot continua să predau pe seama propriilor ghiduri.

Știu, a fost hotărârea mea, dar nu am avut încotro, pentru că am fost supus unei adevărate hărțuiri psihologice, la marginea deteriorării grave a sănătății, de doi directori și câțiva profesori din școala mea, care - blocați în limitele, invidiile și răutățile lor - nu numai că nu au luat în seamă aceste cărți foarte necesare după 30 de ani de tăcere în domeniu, dar au și încercat să le submineze cât au putut de mult aducându-mă, scârbit, în situația de nu mai putea suporta atmosfera toxică și de a decide plecarea. 

În orice țară normală, acesta ar fi fost (ar fi) un prilej de explorări și investigații sau măcar de formulare a unei întrebări simple pentru factorii responsabili: de ce pleacă din sistem un profesor autor de ghiduri-manual?

Nu-i așa însă că țara aceasta a noastră este cam departe de normalitate? Și nu-i așa că acesta nu este un motiv suficient să ne împiedice s-o iubim la fel de mult ca întotdeauna?

Parisul surclasează probabil orice alt oraș de pe glob la capitolul romantism

Nu poți să ajungi la Paris (vorbesc din amintiri acum, firește) și să nu te pozezi la Turnul Eiffel și în alte locuri, pe cheiurile Senei, sus în Montmartre și oriunde pe străzi. Când toți fac asta, nu o să fii tu acela care strâmbă din nas - ar fi o dovadă de suficiență și incapacitate de înțelegere a oamenilor și a lumii, poate chiar de prostie. Pentru că Parisul surclasează probabil orice alt oraș de pe glob la capitolul romantism (și asta doar pentru că literatura, artele și istoria au făcut din el ceea ce este), gesturile cunoscute drept turistice devin firești, adică o parte din respirația orașului, cu toate străzile, parcurile, palatele, cheiurile, muzeele, podurile, catedralele, terasele. Și pentru că este cu adevărat un oraș al dragostei și al romantismului, cu spațiile lui de plimbări fără egal, cu tot ce amintește de o boemă artistică vie din alte vremuri, cu podurile altădată pline de lacăte în care îndrăgostiții își încuiau pentru totdeauna iubirea. Un selfie pe o stradă celebră sau în fața unui edificiu cunoscut nu este decât o nouă recunoaștere, o înscriere în cadrul unei normalități pe care timpurile noastre au cultivat-o și pe care suntem, se pare, în pericol de a o pierde, odată cu pandemia, dar și cu toate mișcările și frământările de tot felul și nu numai.

Acel moment-limită în care nu mai este posibil saltul peste propria umbră

Suferința, tristețea, singurătatea, boala și moartea fac evident parte din lumea noastră și ni se oferă mai mereu la pachet cu bucuriile și fericirea. De aceea, este o glumă să le ignorăm, să pretindem că nu au legătură cu noi, să credem că doar elanurile noastre de optimism (natural sau învățat) le-ar putea împinge cu succes la marginile trăirii de zi cu zi, că ar depinde numai și numai de noi să fie ținute sub control, făcute inofensive, îmblânzite și domesticite, aduse la acel nivel suportabil care să ne îngăduie să respirăm în parametri normali peste tot pe unde rătăcim în căutarea liniștii interioare.

Practica viețuirii și știința au pus la punct tehnici de estompare și ținere la distanță a durerilor sufletești, dar toate au în vedere acceptarea existenței lor mai întâi și abia apoi încercarea de a le topi în magma de viață amestecată, ca într-un bazar cu lucruri vechi abandonate, care capătă însă, în lumina altui timp, luciul de noutate pentru destui trecători.

Un fel de împrietenire cu răul, s-ar putea spune, care să dea o șansă adevărată înălțării încetul cu încetul a pragului de toleranță, a anduranței celei mult lăudate, a nerenunțării și perseverenței pline de ambiție.

Și poate că aluatul fericirii (sau măcar al unor bucurii mai mărunte), tocmai pentru că suntem copiii durerilor de totdeauna, nu poate dospi fără grăunțele de frică, anxietate, depresie și chin pe care le culegem din mersul temerar.

Sigur, putem încerca să deprindem

optimismul, așa cum ne învață unii antrenori ai succesului cu orice preț, dar apare întotdeauna acel moment-limită în care nu mai este posibil saltul peste propria umbră și nici amăgirea că ingredientele complicate ale nefericirii, odată șterse din rețetele miraculoase, nu vor apărea, într-o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu, chiar atunci când astrele se aliniază în sfârșit aproape perfect și pentru noi iar destinul pare să se pună în acord cu planurile noastre cele mai adevărate.

Mintea unui scriitor are nevoie de schimbări exterioare

În anii primelor poezii, ai debutului, în prima tinerețe, am scris mereu pe foi și carnete pe tot felul de colţuri de mese, prin cabinete medicale, pe băncile din parcul sanatoriului în care am îngrijit bolnavi şi am locuit şi prin laboratoarele în care am lucrat, în pauzele de taifas și cafea. Proza necesită un pic mai multă aşezare, dar poezia se poate scrie şi aşa, “pe genunchi”.

Mai târziu, peste ani, după ce am coborât de la sanatoriul din munţi, am reuşit să-mi cumpăr şi un birou în casa noastră închiriată, dar multă vreme, chiar după ce ne-am mutat în apartamentul cumpărat, nu prea am avut un loc propriu-zis al meu. Nici nu-l căutam, pentru că mereu fie copiii trebuiau să-şi facă temele, fie să lucreze soţia la hârtiile ei de contabilitate.

Nu m-am plâns şi nu mă plâng, firește, pentru că am lucrat şi în aceste condiţii foarte bine, dar de când copiii au crescut și au plecat, cum se spune, la rosturile lor, Iuliana şi cu mine ne-am reorganizat, cu toate cărţile şi lucrurile care se adună mereu, cu tot.

Aşa se face că deși prefer de multe ori să lucrez la masa din bucătărie, am şi eu de câțiva ani un colţ în casă doar al meu, care este chiar un birou aşezat sub rafturi, înspre uşa din sufragerie care dă în balcon.
Nu e cine ştie ce, dar tot e ceva decât nimic, mai ales că acum nu se mai adună hârtiile, pentru că munca se întâmplă mai mult pe computer. Lucrez cu plăcere la acest birou, în special pentru că în ultimul timp, după ce am scris romanele “Planuri de viaţă” și „Fericire sub limite”, sunt prins de scrierea altui roman.

Pe de altă parte, în ultimii ani mi-am scris cărţile şi prin nişte rezidenţe literare occidentale în care am avut şi spaţiu şi timp mai mult chiar decât aş fi avut nevoie, dacă pot spune aşa, iar faptul acesta mi-a pus în mişcare resursele de inspiraţie, răbdare şi rezistenţă într-un mod pe care nu l-aş fi cunoscut fără şansa ieşirilor în străinătate.
Mintea unui scriitor are nevoie de schimbări exterioare, de diversitate. Eu unul cel puţin aşa funcţionez, am nevoie să schimb peisajul din când în când, să văd lume nouă.

Continui să scriu dimineaţa. Încă mă trezesc pe la 5, îmi prepar răbdător cafeaua, iar până pe la 7,30, când trebuie să plec la serviciu, încerc să avansez cu două-trei pagini de computer.

Este un moment foarte bun al zilei, în care gândurile îmi sunt limpezi şi încrederea în forţele proprii intactă. Nu am nişte reguli, dar ştiu, am învăţat că disciplina, în special când scrii proză, este un instrument foarte eficient.

Uneori scriu mai mult, alteori mai puţin, dar ceea ce este cu adevărat important este să-mi fie limpede subiectul, să am clare în cap situaţiile, scenele, personajele.
Serile citesc câteva pagini din romane clasice sau dintre cele mai noi, pentru că simt că reușesc astfel să-mi menţin tonusul, tonul, entuziasmul şi - de ce nu? - inspiraţia.

Emoția călătoriei are pentru mine legătură cu scrisul

Pentru noi, Iuliana și cu mine, pandemia a adus clar și restrângerea posibilităților și chiar a gândurilor privind incursiunile minunate prin Europa, deși nici în această perioadă nu am stat numai acasă.

Făceam cum puteam, puneam ceva bănuți deoparte și de vreo două ori pe an reușeam să ajungem în niște locuri. De fapt, nu suntem nicidecum niște cazuri aparte cu această plângere, pentru că am observat că multora le lipsesc excursiile și ieșirile.

Călătoria ne scoate din cotidian, ne dă sentimentul că viața nu e numai viețuire, ci și vis, nu e numai acceptare a condițiilor de la nivelul zero, ci și speranță, nu e numai sacrificiu și datorie, ci și libertate.

Iar emoțiile descoperirii unor coțuri de lume știute din lecturi sau despre care am prins câte ceva din zbor sunt recompense adevărate pentru efortul de ieșire din „zona de confort”, cum se spune acum, pentru acțiunea grozav de temerară de a porni la drum.

În plus, aceste emoții au pentru mine legătură și cu scrisul, pentru că adesea devin poeme prin care încerc să descopăr câte ceva din secretele lumii noastre sau din tainele sufletești proprii și personale.

Nu știu cum vor merge lucrurile, dar dacă totul se va reseta și va reveni la o normalitate acceptabilă, noi vom fi printre primii interesați să refacem legăturile pierdute și să ducem mai departe idealul omenirii de a nu sta locului o clipă.

La sfârşitul sfârşitului ceea ce contează nu sunt justificările şi explicaţiile, ci numai paginile scrise

Risipirea talentului este un păcat sau, oricum, un risc pe care artiştii, scriitorii, profesioniştii din diferite domenii şi în general oamenii cu un oarecare nivel de creativitate şi cei cu abilităţi deosebite, niște mari însingurați toți, ar trebui să-l evite.

Fenomenul se întâmplă în nu puține situaţii: când persoanele în cauză trăiesc în sărăcie şi îşi risipesc energiile şi timpul pentru asigurarea resurselor necesare traiului, când chiar dacă au un nivel de viaţă decent tot nu reuşesc să se concentreze pe arta şi pe ideile lor, pe munca lor, pentru că au slujbe, obligaţii de tot felul şi aşa mai departe, când, în fine, deşi reuşesc să se ţină aproape de harurile pe care le-au primit şi să le pună în aplicare, nu au parte de recunoaştere, ci dimpotrivă, de ostilitate şi marginalizare.

Talentul şi vocaţia sunt, totuşi, lucruri de mare preţ pentru care merită făcute sacrificii, indiferent de mersul omenirii şi de condiţiile de viaţă.

În primul rând, pentru că nimic nu-i face mai fericiţi pe aceşti idealişti ai lumii decât împlinirea propriei lor chemări şi a talentului.

Apoi, pentru că la sfârşitul sfârşitului ceea ce contează nu sunt justificările şi explicaţiile, ci numai paginile scrise, tablourile pictate, ideile novatoare puse în practică, abilităţile puse în valoare.

Şi poate şi pentru că societatea în general va avea de câştigat de pe urma perseverenţei lor, chiar dacă societatea este adesea uimitor şi revoltător de ingrată şi nepăsătoare.

Orice pierdere pe acest palier este, oricum, o tristeţe la care cam toţi suntem părtaşi, de care ne cam facem vinovaţi, prin lipsa de empatie, prin neomenie și indiferenţă, prin tot ceea ce urâţeşte, de fapt, viaţa noastră de zi cu zi.

Pandemia și sentimentul de singurătate

De când a izbucnit pandemia am vorbit la telefon, prin natura serviciului, cu sute de oameni.

Majoritatea se plângeau, dincolo de disconfortul pe seama unor suferințe fizice, de singurătate sau de senzația de părăsire în propria casă și chiar în mijlocul familiei, dar și de un fel de frică de "ceea ce urmează", de sentimentul că oamenii devin "niște statistici", spuneau, de natură să înfricoșeze, de îngrijorarea privindu-i pe cei mai în vârstă cu riscul lor mai mare de îmbolnăvire și deces, dar și pe copii cu incertitudinile legate de școală și viitor.

Sunt, cred, pe calea cea bună

Am început eu anul cam poticnit, rău-răuţ, bolnav-bolnăvior, dar lucrurile par să se îndrepte, așa cum te luminezi când mergi îngândurat pe o stradă dintr-un oraș sudic și te întâlnești deodată la un colț cu un portocal plin de fructe. Sunt, cred, pe calea cea bună. Merg dimineaţa pe jos la serviciu şi mă întorc tot pe jos. Nu mai iau maşina, pentru că vreau să-mi refac respiraţia şi să mă uit la oameni, la copaci, la cer, să ascult păsările - sunt şi câteva semne timpurii de primăvară prin cartiere. Citesc un pic de literatură aproape în fiecare seară, poezie, eseu, roman. Ne întâlnim – Iuliana şi cu mine - în unele după-amiezi cu nişte prieteni, pentru plimbări pe potecile de pădure din jurul orașului, cu taifasuri şi veselie. Revizitez ca în joacă proiecte de scris, literare şi de medicină, rămase în lucru şi chiar scriu mai departe o pagină sau două. Lucrez în colaborare şi la unele scrieri care vor apărea în traducere prin alte spaţii, calm și fără tensiuni. Da, unele aşteptări îşi găsesc împlinirea, atâtea eforturi încep să capete încă un pic de recunoaştere şi de „afară”. Gătesc mâncăruri la inspiraţie dacă am chef, iar asta îmi dă optimism. Iert în sufletul meu şi încerc să dau uitării încet-încet oamenii răi şi situaţiile nedrepte şi urâte din cauza cărora a trebuit să plec de la şcoală şi în general toate răutăţile. Adun în suflet multă speranţă, încredere şi energie pentru a face faţă timpurilor. Ştiu că toate sunt trecătoare şi îmi este din ce în ce mai clar că tot ceea ce contează în această viaţă este scânteia de omenie, oferită de noi altora sau împărtăşită de alţii cu noi, aşa că mă străduiesc să-mi conduc viaţa pe drumul meu, cu planurile şi gândurile mele, cu oamenii care îmi sunt aproape. Partea de frumuseţe a vieţii e pusă deoparte şi disponibilă pentru fiecare. Depinde de noi să o vedem şi să ne bucurăm de ea ca şi cum ne-ar fi dăurită numai o singură dată pentru totdeauna.