Balcic, mon-amour!

Am fost recent pentru câteva zile la Balcic, a treia vizită pe care am făcut-o acolo. Locul ne-a plăcut de prima dată când, în plină pandemie, anul trecut, am încercat o ieșire (cam singura posibilă atunci în orizontul nostru) din atmosfera agitată de la noi. Apoi am repetat, prin septembrie, incursiunea doar pentru a-i însoți pe niște prieteni și a împărtăși și cu ei bucuria. "Cuibul de liniște", cum îl numea Regina Maria, își merită numele. Pensiuni modeste și curate, cu piscine și locuri umbroase, faleza cu terase amenajate cu gust unde meniurile sunt scrise în română, unde chelnerii, de o amabilitate neostentativă, neșmecherească, îți vorbesc și ei în română servindu-te, între alte bunătăți balcanice, cu midiile gătite ca nicăieri și la prețuri foarte bune, marea cu farmecul ei care nu se demodează niciodată, castelul din apropiere cu grădina botanică și istoria lui, totul face din mica localitate un frumușel cuib de recluziune de vacanță plăcut și nepretențios.

Ca să nu mai spun că anul trecut locurile m-au și inspirat și am scris acolo o bună parte din "Respirație asistată", pe carnetele mele nelipsite și poate demodate, ceea ce nu a mai fost cazul acum, când nu mi-am mai propus nimic legat de scris sau citit, ci numai contemplare și odihnă.

Timp suspendat

Iulie și august sunt un timp mort. Știu, cei care lucrează pământul, cei din industria turistică și atâția alții au destul de lucru și în această perioadă a anului și foarte probabil că resimt, dimpotrivă, plinătate, sens, rost și tot ce are legătură cu agitația oamenilor pentru felurite cauze și scopuri. Eu simt însă aceste zile de vară ca pe o parte a vieții care nu îmi aparține. Este ca și cum mi s-ar permite să trăiesc, dar asta nu ar conta la cronologia existenței mele, ar fi doar un pasaj de trecere înspre altceva mai limpede și mai ușor de prins în ecuația personală. Orice aș face, orice aș scrie, orice plan aș pune la cale, totul trece acum pe o linie moartă, se topește în orizontul de lumină intensă care șterge nuanțele, se pierde în zarva generală a vacanțelor infinite.

De amorul artei

Acum este probabil perioada cea mai potrivită în care dacă eşti scriitor poţi scrie cu adevărat mai mult pentru tine şi de amorul artei, pentru că a devenit, se pare, un pic mai dificil să publici, nu numai să trăieşti şi să munceşti, editurile sunt şi ele în impas, cum mai toate merg palid peste tot, plus sentimentul că nu e momentul pentru literatură şi artă, iar perspectivele se cam închid, intră în zona de ceaţă. Ştiu că nu sună prea optimist, dar un pic de realism nu strică niciodată. Poate fi chiar motivant, mobilizator, inspirator şi aşa mai departe, un truc prin care se pot reseta energii ascunse şi din care te poţi alege, în timp, cu unele rezultate şi isprăvi neaşteptate. Ceea ce nici aşa nu contează foarte mult, însă orişicât, ar fi mai mult decât nimic, indiferent cum va fi să fie.

Contează doar ceea ce poate fi pus în mişcare de energiile afective

Nu am decât darurile primite de la Dumnezeu, de care sunt la fel de conştient cum sunt de natura trecătoare a vieţii omului pe pământ şi pe care am încercat mereu să le pun cât de cât în funcţiune. Şi mai am oamenii dragi din familie şi prietenii, atât cât sunt și ei prin preajmă, aproape, pentru că fiecare are la urma urmei viața sa. Prin asta mă consider bogat şi norocos. Restul este viaţă de zi cu zi, obişnuită, cu suişuri şi coborâşuri, cu isprăvi şi eşecuri, cu melancolii şi exuberanţe, cu desnădejdi şi speranţe, cu umilinţe şi momente de mândrie, cu bucurii şi tristeţi, este trăire la nivelul zero. Intuiesc sensul vieţii. Am fost de câteva ori chiar pe punctul de a şti sigur din ce e plămădit, dar nu pot să-l descriu niciodată în câteva fraze, pentru că o astfel de intenţie ar fi o indecenţă. Nici măcar poezia sau romanul nu reuşesc să-l prindă şi să-l scoată la lumină pe de-a-ntregul. Cu ele însă se poate ajunge destul de departe în această poveste. Oricum, rămâne şi contează doar ceea ce poate fi pus în mişcare de energiile afective. Inteligenţa, cultura, puterea sunt numai elemente ajutătoare şi, în general, de fapt, cam jalnic de inutile.

Am văzut cum poate fi uneori în străinătate ca acasă, iar aici ca între străini

Că nu am emigrat, totuși, din această țară ciudată care își dușmănește și tracasează cetățenii prin sistemele și instituțiile ei la toate nivelurile, dar mai ales prin oamenii-instrumente predispuși și parcă învățați să facă asta și de care se folosește ține probabil de niște potriviri astrale mai greu de pătruns și de unele slăbiciuni afectiv-emoționale personale.

Că am rămas aici continuând în același timp să visez, să pun la cale planuri și să mă implic cu entuziasm oricând am avut ocazia și am simțit că pot fi eficient și de folos este ceva legat de firea pe care am moștenit-o și de un fel de donquijotism căpătat pe drum.

Cred că înțeleg destul de bine în ce realitate trăiesc, de unde până unde ține minciuna și cât valorează adevărul. Și am văzut și cum poate fi uneori în străinătate ca acasă, iar aici ca între străini, nu intru în detalii, subiect de roman. :)

De aici și credința mea, probabil, că pe termen lung poți ajunge să învingi, să ieși din cercul condiției de victimă și să transformi ceea ce în această parte de lume pare un fatum într-un punct de relansare care să te ducă, prin sacrificii și perseverență, spre un orizont mai bun și să-i încurajeze și pe alții.

Un eseu despre "himerismul poetic" și poeme (în original și în versiune engleză) în "Coolabah"

În numărul cel mai recent (30/2021) al prestigioasei reviste de limbă engleză Coolabah, editată de "Observatori: Centre d’Estudis Australians i Transnacionals / Observatory: Australian and Transnational Studies Centre" al Universității din Barcelona, a apărut un eseu al Cristinei Savin, traducătoare din Melbourne, despre "himerismul poetic": "Translating alienation – between escapism and adventure". Eseul este ilustrat cu mai multe poeme lungi din volumul de debut "Gustul înstrăinării", în română și în versiunea engleză excelentă a Cristinei. Textul și poemele sunt accesibile pentru lectură AICI.

Prima cronică la "Respirație asistată"

Prima cronică la "Respirație asistată" vine, din nou, de la Arcadia Solum, pe blogul ei care merită urmărit, cu observația interesantă, pe care o face încă din primele rânduri, că deși are ca motiv pandemia cartea este scrisă "cu un fel de detașare anxiolitică".

Un sens cumva mai înalt față de ceea ce îmi putea oferi trăirea la nivelul zero al vieții

Am scris Respirație asistată poate și pentru a trece mai ușor prin zilele, săptămânile și lunile de pandemie. Am simțit că fiecare poezie, în timpul scrierii ei, îmi dă un sens cumva mai înalt față de ceea ce îmi putea oferi trăirea la nivelul zero al vieții și că eram apărat astfel, prin scris, de toate schimbările în rău ale unor oameni și de situațiile anapoda care au venit în tot acest timp peste mine, cu tot cu boala și cortegiul ei de frici, cu tot cu diversitatea de lucruri noi și parcă și vechi într-un fel, cu nenumăratele momente de retragere, abandon, tristețe și renunțare, dar și cu puținele pusee de entuziasm care apăreau din când în când ca din senin.

A fost cu adevărat terapeutică scrierea ei, așa cum spun psihologii despre scris, ca și cum mi-ar fi fost oferit un instrument vechi și eficient de supraviețuire însă uitat și ignorat din motive neștiute. Dintre cărțile mele de poezie aceasta este poate cea mai trăită la propriu, pentru că s-a ivit din stările nu întotdeauna clare, deși intense, prin care am trecut în ultimul an și în care am respirat, la figurat și la propriu, dispneic și m-am agățat de orice fir de nădejde și orice mic semn de bunătate umană.

Scrisul este terapeutic

Scrisul este terapeutic conform unor studii serioase. 

Dincolo însă de acest avantaj al netezirii unor asperităţi sufleteşti pe care îl oferă celui în cauză, scrisul are şi calitatea bizară de a fi în acelaşi timp consumator de energii psiho-emoţionale imense şi sursă de încărcare a bateriilor. 

E ca şi cum ai călători cu o maşină fără ca acul indicatorului de combustibil să se mişte. Mai curând te poţi aştepta să se acumuleze ceva pe parcurs, ca în reclamele acelea cu Net-ul care se adună. 

Acumulare aşadar de trăiri rafinate şi bucuria de a privi peisajul la pachet cu lipsa de griji pentru a opri în vreo staţie pentru alimentare. Un perpetuum mobile al vieţii interioare pe care cei dăruiţi cu har îl au la îndemână mereu. 

Ieşind din sfera metaforei, ştiu, sunt destui scriitori care vorbesc despre travaliul scrisului, dar această realitate nu anulează cele spuse mai înainte, pentru că genul acesta de efort conţine şi motivaţia, şi entuziasmul, şi dorinţa de a depăşi nişte limite abia întrezărite la început. 

Bucuria creaţiei nu este o vorbă goală, cu toată banalitatea ei comparabilă doar cu simplitatea unor coperte de carte care cuprind uneori chiar secretul vieţii.

Cititul îți spune mai degrabă ceva despre tine

Cititul îţi spune mai degrabă ceva despre tine, cel care citeşti, decât despre autorul cărţii sau despre lumea pe care o construieşte. Mecanismul psihologic e simplu, acela al comparaţiei pe care eşti invitat să o faci aproape în permanenţă între perspectiva rândurilor, pasajelor şi paginilor şi aceea proprie de care nici nu erai chiar foarte conştient. Un gând, o idee, o reflecţie, o expresie, un cuvânt, fiecare şi toate la un loc au potenţialul de a provoca resurse psiho-emoţionale latente, ascunse, care nu şi-ar fi găsit niciodată vreo formă fără efortul lecturii. Sunt stări de fapt care îţi vorbesc despre cum eşti ca fiinţă umană unică dăruită cu suflet şi creier, într-o lume în care totul curge în viteză. Pentru că lucrurile care contează aici sunt detaliile, ignorate de obicei în fuga noastră după nici noi nu ştim prea bine ce. Iar şansa de a percepe detaliile pe seama acestei paşnice activităţi este un dar despre care ar trebui, poate, să le vorbim mai mult celor care încă nu ştiu de el.

Prezent în "Istoria literaturii române contemporane - 1990 - 2020" de Mihai Iovănel

A apărut la Polirom o carte mult așteptată, "Istoria literaturii române contemporane - 1990 - 2020" de Mihai Iovănel.

La o primă răsfoire, volumul cuprinzând peste 700 de pagini lasă impresia reconfortantă a unei munci de documentare extrem de serioase, așa cum era și de așteptat de la un cercetător precum Mihai Iovănel. Simpla parcurgere a cuprinsului dă seama despre coerența unui demers foarte ambițios de explorare în detaliu a literaturii scrise în ultimii 30 de ani.

Cartea ar fi meritat, mă gândesc, o ediție mai mare, cu corp de literă mai vizibil și poze, ca orice istorie importantă de acest fel, dar poate că au trecut astfel de vremuri și, la urma urmei, poate că e și mai înțelept să ne mulțumim cu o versiune practică, "portabilă", ușor de luat și în călătorie.

Este, firește, impresionant pentru aceste timpuri grăbite să vezi proiecte mari duse la capăt, cu atât mai mult în domeniul literaturii unde, la noi, a început să predomine un fel de politică literară bazată pe impactul imediat și pe interese de grup, în defavoarea scrisului autentic, a scriitorilor adevărați și a sănătății climatului literar. Ele sunt ca o contrapondere la superficialitate și provincialism, așa că "Istoria..." lui Iovănel este cum nu se poate mai binevenită.

Nu intru în detalii acum, pentru că nu am mai scris recenzii de mult și pentru că abia am cumpărat cartea.

Pot doar să mai împărtășesc o bucurie personală legată de această apariție. Am avut surpriza plăcută să mă văd inclus în paginile cărții, cu comentarii, citate și referințe la conceptul poetic al himerismului, ceea ce pentru mine înseamnă o adevărată izbândă ca scriitor.

O spun cu toată onestitatea: în sfârșit, un istoric literar acordă o atenție normală contribuției mele în plan literar într-o istorie a literaturii.

Mă refer la acest detaliu pentru că nu am fost mereu în relații foarte bune cu lumea literară din cauza unui fel al meu poate mai exigent de a vedea lucrurile și desigur a disfuncționalităților și ciudățeniilor acestei lumi speciale. Aceasta chiar dacă în timp am avut parte, încă de la debut, de unele momente clare de recunoaștere ca poet și scriitor.

În fine, acum, iată, un critic și istoric literar din generația mai tânără, Mihai Iovănel, mă așază în pătrățica mea dintr-un câmp vast cu multe pătrățele al literaturii de azi.

El spune că "himerismul poetic" este una dintre reacțiile antioptzeciste importante, că tema bolii și cea a științei sunt specifice pentru "poezia cosmopolită" pe care am scris-o și citează din poemele "Străinul", "Febra" și din altele mai scurte din al doilea volum.

Mai mult, în lista sa cu “90 de cărți reprezentative de poezie” ale acestei perioade este menționat și volumul “Febra” pe care l-am publicat în 1996, iar între cele “90 de volume de ficțiune reprezentative” am văzut inclus romanul “Ospiciul” apărut în 2006.

Dincolo de sentimentul real de împlinire pe care mi-l oferă momentul, la care se adaugă și amănuntul extrem de important că l-am regăsit în această carte și pe fiul meu Ștefan, consider întâmplarea o ispravă literară dintre cele mai adevărate pe care le-am reușit vreodată.

Răspunsuri la ancheta literară "Maeștri și ucenici" (XXVI) de Emilian Galaicu-Păun - Radio Europa Liberă Moldova

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Vasile Baghiu: Nu am beneficiat de o astfel de întâlnire, chiar dacă am cunoscut personal destui poeți pe care îi prețuiesc și de la care am avut de învățat. Lucrurile au mers altfel în ceea ce mă privește, mai aproape de viață cumva, mai domestic, nu prea spectaculos.

Astfel, primul poet adevărat pe care l-am întâlnit în adolescență a fost Ovidiu Genaru, pe care îl vizitam din când în când la casa Bacovia pe când eram elev la Liceul Sanitar din Bacău. Discuțiile cu el și faptul că a acceptat să se uite pe caietul meu de poezii și să-mi spună părerea au fost foarte importante pentru mine, mi-au dat încredere, m-au convins că este ceva în mine care merită să fie amplificat, iar acel ceva era, se pare, starea de poezie.

Profesorul meu de română, Ioan Neacșu, la fel, mi-a oferit reperele de bază în povestea complicată a scrisului, acompaniindu-mi lecturile cu sfaturi și dialoguri extrem de prețioase la acea vârstă. Mai târziu, după ce mă angajasem ca asistent medical la sanatoriul de tuberculoză care avea să mă inspire în aproape tot ce am scris în acel timp dilatat al tinereții, l-am cunoscut la Piatra-Neamț, în ultimii săi ani de viață, pe poetul Aurel Dumitrașcu. Neliniștea lui existențială și preocuparea obsesivă pentru poezie (chiar dacă prea teatrală uneori, după gustul meu) mi-au arătat că poezia poate fi chiar viața omului, că se poate confunda atât de mult cu trăirea încât devine un stil de viață.

Umblând prin biblioteci, anticariate și librării, am reușit, de asemenea, să mă conectez la un fel de spirit universal al poeziei și am fost încântat să descopăr câte un mare poet al lumii în traduceri profesioniste, poet care devenea, firește, un maestru pentru mine, ținând cont de aspirațiile mele cele mai arzătoare.

Respirație asistată - poeme din anul pandemic 2020

Am scris această carte, „Respirație asistată”, în primul an al pandemiei, în 2020, iar acum sunt bucuros să o văd pregătită pentru tipar.
Chiar din martie, când a început totul, încă de la primele restricții, am simțit că întâmplările și situațiile la care luam parte – fie ca personaj implicat, fie ca spectator – conțin prețioase nuclee cu potențial poetic, așa că am căutat să nu ratez șansa.
Inspirația sau, în fine, dispoziția sau starea necesară pentru a nota bruioane și bucăți de vers sau chiar poezii întregi pe un carnet pe care am avut grijă să-l am mai mereu la îndemână nu au avut însă nimic discordant sau nepotrivit de genul “lumea moare și unii scriu versuri”, pentru că nu mi-am propus nicio clipă să alcătuiesc un volum de poezie despre pandemie. 

Lucrurile în privința poeziei nu merg niciodată așa, cel puțin nu în cazul meu.
Fapt este că în timp, indiferent de gândurile și ideile mele pe acest subiect, s-au adunat – în paralel cu toate situațiile-limită (inclusiv cu trecerea prin boală), întâmplările absurde și uneori tragice – mai multe poezii și iată-mă acum cu un nou volum care pare să spună ceva despre oameni obișnuiți și întâmplări la fel de comune dintr-un timp în care multe lucruri au fost date peste cap sau s-au schimbat radical, iar omenirea a trecut printr-o experiență deloc ușoară, o poveste tristă care încă nu s-a încheiat.

Poezia trăită și poezia scrisă

Poezia trăită este pentru mine mai importantă în ordinea vieții decât poezia scrisă.

Firește că pentru a fi cât mai conștient de situațiile în care prima dintre ele este parte din tine și te însoțește sau e chiar momentul propriu-zis trăit, cu încărcătura lui nu foarte ușor de deslușit, este nevoie de recunoașterea și experiența celei de-a doua. Nu în totalitate, pentru că nu e ca la școală și nici ca un efort autodidact de cunoaștere de sine sau, cum se spune acum, de dezvoltare personală. E poate mai mult un fel de a împrumuta instrumente din partea scrisă fără de care explorarea situațiilor trăite nu ar fi completă. Ideal este să le trăiești simultan, ceea ce se întâmplă adesea când călătorești, iar aceasta este deja o poveste în care, din fericire, am fost și sper să mai fiu un personaj norocos.

Resursele inepuizabile de bunătate ale oamenilor

Mă minunez - nu am alt cuvânt - de resursele inepuizabile de bunătate pe care mulţi oameni încă le mai au în condiţiile lumii de azi, în împrejurările acestea strânse, amplificate de climatul pandemic în care nervozitatea sare prima în față, în care apucăturile rele nu se mai împiedică de legile nescrise ale omeniei.

Zâmbetul discret de încurajare, acceptarea tacită a unor greşeli din partea celorlalţi, trecerea cu vederea a unor stângăcii, ajutorul lipsit de orice urmă de emfază, atitudinea prietenoasă fără umbră de falsitate, grija de a nu răni sensibilităţi acute, vorba bună spusă în trecere dar care se lipeşte de suflet, umorul cel de calitate care topeşte orice luare în tragic a lucrurilor şi orice puseu individual de infatuare, ştergerea cu intenţie a memoriei rele şi iertarea pentru a îngădui şansa unui cât de cât viitor, recunoaşterea meritelor celorlalţi şi vorbirea lor de bine, în absenţă sau de față, acceptarea matură şi înţeleaptă a măruntelor umilinţe de fiecare zi, tăcerea salvatoare, vorbirea limpede şi necertăreaţă în apărarea dreptăţii, ignorarea deopotrivă superioară şi la locul ei a răutăţii gratuite.

Minunăţii de-ale oamenilor care răsar ca din nimic atunci când ne aşteptăm cel mai puţin oferind plusul acela de speranţă care ne readuce pe linia de plutire și colorează un pic pustiul acesta cenușiu care ne invadează încetul cu încetul din toate părțile.

Recunoașterea este resursa prețioasă din care își iau energia și curajul scriitorii

Recunoașterea este resursa prețioasă din care își iau energia și curajul scriitorii, artiștii, cercetătorii și toți oamenii care au oarecari realizări sau merite în pătrățica vieții și a muncii lor. 

Am avut adesea parte de ea și la noi, dar nu de puține ori ea a venit din străinătate, de "afară", cum se spune, tocmai când aici acasă își găsise de lucru pe coclaurii indiferenței. 

Astfel, sunt onorat în aceste zile să fiu recunoscut și oficial printre partenerii organizației Transcollaborate din Australia, după ani de colaborare fructuoasă, cu apariții, în traducerea inegalabilă a Cristinei Savin, în cunoscute reviste și e-zine-uri de acolo, cum ar fi: Cordite Poetry Review, The AALITRA Review, Poetry in Process, Parallel Texts. Words Reflected (I),Parallel Texts. Words Reflected (II), Bordertown.

O colaborare cu workshop-uri online de traducere din câțiva autori români, în care la un moment dat poemul Ecuație cu multe necunoscute din volumul "Respirație asistată" (în pragul apariției la Editura Eikon) a avut parte de cinci verisuni în limba engeză, realizate de cinci grupuri de traducători.

Le sunt recunoscător membrilor echipei minunate și profesioniste a acestei organizații!

I am grateful to all at the wonderful and professional board of Transcollaborate!

Oamenii nu ar mai trebui să-și dorească succesul dacă sunt fericiți

Oamenii văd în general succesul ca pe ceva pentru care merită să se zbată, să lupte, să muncească. Și nu au în minte neapărat numai excelența într-o profesie sau într-o formă de creativitate care s-a prins de ei sau de care s-au legat ei înșiși pe parcurs, nu doar reușitele materiale și afectiv-emoționale care îi fac de obicei să se simtă pe val, ci mai ales succesul total, pe toate planurile, adică succesul în viață.

Într-un cuvânt, cei mai mulți vor totul sau nimic. De aici poate și atâtea expresii ale invidiei în forma ei cea mai pură, atâtea pusee de răutate gratuită, atâtea izbucniri ale frustărilor acumulate în toți anii în care succesul a fost văzut mereu la ceilalți, mereu la alții.

Și chiar dacă mulți nu știu foarte precis ce este acela succes, ei și-l doresc, tânjesc după el, îl căută și fac tot posibilul să îl atingă, să îl obțină, ca pe un capăt de drum după o îndelungată peregrinare, ca pe un vârf de munte după o ascensiune anevoioasă.

Mai mult, când se întâmpla aceasta, când întâlnirea are loc, toți îl recunosc. Tocmai pentru că a fost observat în cercurile mai mult sau mai puțin apropiate, însă în mod sigur la cei care sunt prezentați ca oameni de succes în presă sau care se prezintă ei singuri așa pe rețelele sociale.

Succesul însă, în felul în care a fost el configurat în lumea noastră, poate fi ceva atât de înșelător, un reper atât de străin naturii noastre sufeletești celei mai adevărate încât devine un banal reper exterior care nu folosește practic la nimic, nici în viața personală, nici în viața socială, nici în profesie, nici în aspirația legitimă după confortul sufletesc atât de căutat.

Este ca o casă pe care o vedem în trecere, ca o stradă pe care ne plimbăm fără să băgăm în seamă amănunte, ca zecile de persoane al căror drum se intersectează cu al nostru și pe care nu le cunoaștem și le uităm în câteva clipe.

Firește că una din întrebări ar fi cum să facem să obținem succesul și să fim și fericiți în același timp.

Un răspuns unic nu există, pentru că povestea nu poate fi încadrată într-o formulă sau o rețetă. În realitate sunt tot atâtea variante ale împlinirii câți oameni împliniți (sau care se cred așa) trăiesc pe pământ.

Ceva rămâne, totuși, valabil și la fel de banal ca lucrurile simple precum respirația sau răsăritul soarelui. Oamenii nu ar mai trebui să-și dorească succesul dacă sunt fericiți, pentru că însăși fericirea pe care tocmai au cunoscut-o s-ar putea numi succes. Tot așa cum, dacă sunt nefericiți, lupta pentru succes nu garantează ieșirea spre lumina fericirii.      

Poveștile vorbesc despre noi

Poveştile trăite, pe care avem uneori ocazia să le împărtăşim, sunt o avere insuficient preţuită, cred.

Ne legăm mai mult de lucrurile materiale şi lăsăm deoparte, în iureşul vieţii de zi cu zi, trăiri și întâmplări
care au făcut din noi ceea ce suntem.

În acest sens, disponibilitatea de a asculta ar trebui să fie, poate, cea mai căutată calitate umană în aceste vremuri.

Pentru că poveştile spun despre noi mai mult decât orice, despre trecut şi despre prezent, despre ce iubim şi ce urâm, despre reuşite şi ratări, despre cine suntem cu adevărat.

Lumea noastră iubeşte stabilitatea

Adesea, ideile şi visurile noastre nu se potrivesc cu ceea ce gândesc oamenii din mediile în care trăim, pur şi simplu pentru că mintea noastră îndrăzneşte un pic mai mult.

Şi nici atunci când, în timp, devine clar chiar pentru toţi că am avut, cum se spune, "dreptate", tot nu se clinteşte mai nimic în zidul de suspiciune şi indiferenţă sau, mai bine, de opacitate cu care se înconjoară oamenii pentru a-şi apăra limitele.

În consecinţă, procedează la fel, imperturbabili şi parcă amnezici cumva, de fiecare dată.

Sunt nişte bariere fireşti până la un punct, pentru că lumea adoră să-şi conserve bruma de confort material şi sufletesc în care se cuibăreşte din când în când, dar ce păcat este, mă gândesc, că atâtea încercări de ridicare de la sol cu ajutorul aripilor invizibile ale imaginaţiei şi curajului sunt astfel tăiate fără milă şi fără remuşcări.

Lumea noastră iubeşte stabilitatea şi e bine aşa, poate, dar cât de nedrepte sunt atâtea situaţii, la tot pasul, în care orice flăcăruie de entuziasm, oricât de ezitantă, e stinsă cu mare precauţie şi "simţ de răspundere" în numele aceleiaşi iluzii de confort pe vecie care blochează totul.

Şi poate că singura cale e acelaşi stigmatizat individualism care are, totuşi, meritul de a risca aproape totul şi, paradoxal, pentru toţi.

Scrisul este muncă!

Astăzi este Ziua Scriitorului.

Este bine că există şi o astfel de zi care să recunoască munca scrisului, pentru că, orice s-ar spune, scrisul este muncă. Iar acest lucru trebuie spus, poate, aşa, măcar din când în când.

Chiar îmi amintesc o întâmplare legată cumva de acest amănunt important. Aterizasem în 2006 pentru prima oară pe Heathrow.

Urma să stau două luni în Scoţia, unde fusesem invitat ca bursier "writers-in-residence". Pe vremea aceea trebuia viză. O obţinusem după ce rezemasem zidurile o zi întreagă la ambasadă. În fine, o aveam lipită în paşaport, iar pe aeroport stătusem la coadă destul de multişor până am ajuns la ghişeu.

Acolo, doamna care verifica paşapoartele se uita şi se tot uita la viza mea. M-a întrebat cu ce scop călătoream în UK. I-am spus că sunt scriitor şi urma să scriu o carte în ţara lor sau ceva asemănător. A tot dat din cap parcă a nedumerire şi a spus: "Nu înţeleg de ce nu v-au dat o viză de muncă, ci una turistică..." Apoi a adăugat: "Scrisul e muncă, nu?" Şi a tot repetat: "Writing is work! Writing is work!"

Mi s-a părut că aştepta o reacţie din partea mea pe subiect, aşa că i-am spus: "Doamnă, habar nu am de ce nu mi-au dat o viză de muncă, dar îmi place foarte mult să vă aud spunând şi repetând că scrisul e muncă. Un scriitor nu aude prea des chestia asta... Vă mulţumesc!"

A zâmbit profesional şi uman în acelaşi timp, aşa cum probabil numai britanicii ştiu să o facă, a trântit ştampila pe paşaport şi mi-a urat cel mai frumos bun-venit care mi-a fost adresat vreodată pe vreun aeroport. Şi sunt şi acum convins că avea dreptate... Scrisul este muncă!