Un fel de dependenţă de scris

Nu-mi găsesc locul. Au trecut mai multe zile de când am terminat romanul şi înţeleg - parcă mai limpede acum - că am fost prins binişor de un fel de dependenţă de scris. Dependenţă de scris proză, de scris zilnic, de scris dimineaţa devreme. Minunată stare după care tânjesc pur şi simplu în această perioadă în care mă trezesc deschizând un fişier nou şi încercând primele fraze pentru următorul roman. Degeaba răsfoiesc cărţi şi citesc, degeaba scriu câte un poem când şi când. Nici unul din aceste lucruri nu se compară - în puterea de a răscoli resursele de emoţie - cu înaintarea pagină cu pagină în lumea unui roman. Probabil că voi începe curând din nou programul zilnic de scris. Am subiectul, mi-am clarificat povestea, ar trebui să pornesc iar la drum. Chiar aşa. De ce nu? E adevărat că vara - cu zilele lungi, căldurile şi atmosfera de concediu şi vacanţă - nu-mi poate fi aliat în această privinţă, însă sper să mă descurc cumva şi cu acest amănunt. Recunosc că mă stinghereşte un pic şi situaţia ciudată de "manuscris de sertar" şi perspectiva de publicare neclară a romanului abia terminat, că îmi aduce un fel de barieră psihologică la scris, dar voi încerca să uit, sperând că se va desluşi cumva-cumva şi acest aspect, mai devreme sau mai târziu, şi voi ieşi atunci la un liman, cu mulţumirea sufletească şi încrederea pe care le caut, uneori fără să fiu conştient de asta, mereu.