A doua natură

Acum că am terminat de scris romanul înţeleg mai bine tensiunea în care mă ţinea scrierea lui. Mă obişnuisem cu ea, era ca o a doua natură. Acum parcă nu-mi găsesc locul. Nu era vorba numai despre scrisul propriu-zis, care este, în fond, mai mult o chestiune tehnică, dar mai ales despre intensitatea trăirilor pe care le aveau personajele şi de care îmi păsa, despre povestea lumii care se desfăşura, cu toate nuanţele, pagină cu pagină, despre filmul interior al acelei lumi care rula permanent în minte, în versiuni diferite, ziua şi, adesea, noaptea, în sfârşit, despre stresul de a duce la capăt un proiect. Acum mă simt golit parcă de toate resursele. Este un gol pe care, cel mai probabil, voi începe să-l umplu din nou numai când, în toamnă, voi începe următorul roman.