Spaţiul acela de timp gol

Acum, la finalul romanului (vorba vine, pentru că mai este, totuşi, un capitol şi jumătate), am senzaţia aceea a împotmolirii, când nu mai poţi merge nici înainte, nici înapoi. O stare sufletească apăsătoare, ca vremea de afară. Şi ca vremurile. Şi e ciudat că doar scriind aici totul pare să se amelioreze, ca o fotografie care se limpezeşte încet-încet în lichidul revelator... Chiar, cine mai face astfel de poze în zilele noastre, cu toate "digitalele" astea tentante şi uşurele? Poate că ştiţi ce înseamnă să te duci la o întîlnire şi să aştepţi degeaba pentru că persoana cu care te-ai înţeles nu vine. Ceva asemănător am păţit şi eu azi dimineaţă când, pe la cinci, m-am aşezat la scris, cum îmi cam este bunul obicei, la scris mai departe romanul, spre finalul acesta care apasă asupra mea cu o presiune emoţională mai mare decât la început. Ei bine, numai două fraze s-au legat şi nici alea cine ştie ce. Altfel, m-am uitat preţ de aproape două ceasuri pe geam, pe textul de pe monitor, iar pe geam, pe pereţi, pe rafturile cu cărţi, m-am uitat cum se luminează afară (la fel cum se întâmplă cu hârtia fotografică pusă la developat), am ascultat păsările, am făcut toate astea aşteptând ceva, nici eu nu ştiam ce, fraza potrivită poate, tonul adecvat, bineînţeles, un scenariu mai clar al situaţiei de pe pagină. Nimic. Ar trebui, probabil să fiu cu adevărat nemulţimit, dar nu sunt. De fapt, plăcut şi ciudat în acelaşi timp este că prin încercarea de a contura aici în creion acel moment al dimineţii, spaţiul acela de timp gol începe să se umple, iar starea apăsătoare pleacă de la mine, ca să-mi dea liber să mă mişc pe pagini mai departe.