Naturaleţea pare a fi cheia, atât în viaţă, cât şi în scris

În roman lucrurile mici sunt mai importante decât acelea măreţe, grandioase. La fel ca în viaţă. Mulţumirea şi fericirea le găseşti în comunicarea simplă de fiecare zi cu cei dragi, într-o conversaţie plăcută şi lipsită de tensiuni despre lumea în care trăim, într-un pahar de vin bun savurat într-o seară liniştită cu doi-trei prieteni, în lumina de dimineaţă când ieşi din casă, într-o plimbare pe malul unui râu. Nu în ceea ce majoritatea numeşte succes, nu în "realizări importante", nu în alergătura după putere şi bani, nu în expunerea publică lăbărţată. Tot aşa şi în roman... Greutatea paginilor o dau scenele mici, pasajele în care omul e prins "pe picior greşit", surprins în slăbiciunile pe care şi le recunoaşte, momentele de dialog firesc, perspectiva lipsită de emfază a vocii narative. Nu dădăceala intruzivă a "povestitorului" care le ştie pe toate, nu ilustrarea preceptelor etice şi morale, nu descrierile "grandioase", nu demonstraţia ostentativă a ceva. Naturaleţea pare a fi cheia, atât în viaţă, cât şi în scris. Toţi ştim asta sau intuim, însă cât de greu ne este să ne ţinem aproape de ea, fie în viaţă, fie în scris. În ambele situaţii ale trăirii ceva bizar ne îndepărtează de firesc şi trebuie mereu un efort deloc neînsemnat pentru întoarcere.