Scrierea unui roman seamănă în anumite privinţe cu un sport extrem

Să mă prindă vara cu finalul de roman în lucru este deopotrivă plăcut şi neplăcut. Plăcut, pentru că am ajuns, totuşi, la capăt şi orice s-ar întâmpla, dacă este sănătate, se poate încheia totul în condiţii acceptabile şi în timp relativ scurt, fără tensiuni suplimentare şi fără stres... Şi fără adrenalină, chiar dacă scrierea unui roman mi se pare că seamănă în anumite privinţe cu un sport extrem. Neplăcut, pentru că au venit căldurile şi nu aş mai dori în aceste condiţii să am nimic serios de făcut, ci numai să visez, să fac plimbări, să scriu poezii şi, dacă ar fi ceva bani, să plec, împreună cu cei dragi, cu prieteni, în călătorii fără ţintă precisă şi fără program. Există în aceste pagini de ultim capitol ceva care ţine lucrurile în loc, un sentiment că oricât de mult aş scrie mereu va rămâne ceva nespus, o emoţie care apasă pe fiecare frază încetinindu-i viteza. Este ca şi cum nu ar fi suficientă trăirea, şi aşa intensă, a scrisului propriu-zis şi un fel de instanţă care controlează lucrurile de felul acesta - Dumnezeu, fireşte - mi-ar cere mereu trăiri şi experienţe noi, cum ar fi şi aceasta legată de apropierea de capăt, de liman. E întocmai ca în viaţă, de fapt, când, la reîntoarcerea acasă, după ani îndelungi de înstrăinare, ajuns aproape de satul sau oraşul tău, simţi cum inima îţi bate cu mai mare putere în piept.