Ciudată solidarizare

Abia au trecut zilele în care mai mulţi scriitori l-am criticat pe Nicolae Manolescu şi i-am cerut şi demisia de la conducerea Uniunii Scriitorilor pentru neregulile de la jurizarea Premiului Eminescu de la Botoşani că un alt grup de scriitori se solidarizează acum cu acest critic. Se solidarizează, nicio problemă, însă pentru ce fel de cauză? Ce au ei de apărat? Noi măcar am explicat limpede că sunt serioase motive de suspiciune în privinţa jurizării pentru premiul cu numele marelui poet, iar câţiva dintre noi au făcut şi adevărate investigaţii jurnalistice şi au demonstrat favoritismele de care a beneficiat premiatul. Măcar am spus clar care sunt nemulţumirile noastre şi, mai mult, am cerut, printr-un memoriu depus la Uniunea Scriitorilor, limpezirea unor chestiuni administrativ-financiare ale acestei organizaţii. Demersuri absolut normale. În schimb, după ce domnul Manolescu a încercat fără succes metoda securistă a intimidării spunând în vreo două articole că protestatarii ar fi necunoscuţi, netalentaţi şi tot aşa, acum,  în stilul "epocii de aur", susţinătorii săi se adună "strâns uniţi". În fond, chiar așa, ce au de apărat aceşti scriitori? Un stil de lucru al unui președinte de organizație care sfidează regulamentele şi îi dispreţuieşte pe scriitori? Modul nedemocratic în care acest critic, care nu mai scrie de douăzeci și cinci de ani (în schimb îi trimite pe protestatari la scris), a forţat al treilea mandat la conducerea US? Maniera abuzivă în care i-a intezis, ca un cenzor de pe vremuri, semnătura în România literară marelui scriitor opozant al comunismului, Paul Goma? Neregulile evidente de la jurizarea pomenită de la care a şi pornit scandalul? Vor ei să spună prin gestul lor că se opun limpezirii lucrurilor incriminate de noi? Se solidarizează ei împotriva aflării adevărului în această chestiune? Ciudată solidarizare.

Abuzul este aerul lor, hrana lor, stilul lor de viaţă

Lucrurile nu merg bine în România şi din cauză că instituţiile sunt conduse dezastruos de oameni care au mari probleme de comportament elementar, care îşi permit să insulte salariaţii cu o nonşalanţă uimitoare, care au apucături de mici dictatori, care induc o atmosferă toxică în jur. Funcţiile publice la toate nivelurile sunt în general ocupate de oameni (bărbaţi şi femei deopotrivă) fără cultură şi fără educaţie, cinici, fără pic de omenie, prefăcuţi, cu mai multe feţe, instruiţi toţi parcă la şcoala comunistă a dispreţului, porniţi permanent pe conflict şi pe punerea la punct a oricui, lamentabili din punct de vedere uman, crescuţi în ignorarea valorilor. Deşi ştiu că ies serios din spaţiul legii, ei calcă fără să clipească peste demnitatea altora cu aerul că sunt în drept să facă lucrul acesta. Dar o fac şi pentru că sunt siguri de "spatele" lor, pentru că se cred veşnic protejaţi de cineva sus-pus şi de sistem şi pentru că bieţii oameni simpli au căpătat frică. Abuzul este aerul lor, hrana lor, stilul lor de viaţă. Ei uită adesea că roata se întoarce, că vine o zi în care trebuie să dea socoteală, că lumea - aşa cum e, apăsată de griji şi umilită - se mai trezeşte din când în când.  Blestemat sistem este acesta care permite în ţara aceasta a noastră unor înguşti la minte şi la suflet să ajungă în poziţii de conducere!

Recunoaşterea reală a importanţei istorice şi literare a acestei cărţi îşi aşteaptă încă epoca

Când scriu în dimineţile acestor ani la romanele mele, îl am în minte pe tatăl meu, supravieţuitorul erou al lagărelor sovietice, pe care îl vedeam scriind duminicile la fereastra dinspre pârâu a casei noastre din Mastacăn. Atunci în 1970, când eu aveam cinci ani, el îşi transcria pe un alt caiet memoriile din Siberia pe care le scrisese, cu foarte mult curaj, în anii '50, imediat după întoarcerea acasă, într-un timp în care lumea noastră literară adoptase realismul socialist. Bănuiesc că se temea de degradarea în timp a hârtiei din caietul primei variante şi începuse să treacă totul pe un caiet cu hârtie mai bună. Avea dreptate, pentru că văd acum cât de mult a lucrat timpul pe acel prim suport. Nu reuşise să facă mulţi ani de învăţătură până la intrarea pe front şi apoi în viaţa de prizonier, dar (dincolo de greşeli în scris) fraza uşoară, umorul subtil şi perspectiva lipsită de ură şi părtinire îl arată un povestitor de talent, cu un timbru unic. Imaginea lui privind gânditor pe fereastră şi scriind, scriind, scriind împotriva curentului mi-a fost mereu şi îmi este şi astăzi model şi inspiraţie. Am încercat să prind în Planuri de viață​ povestea supravieţuirii prizonieratului din Gulag şi felul lui de a fi ca om şi am avut grijă, cât s-a putut în anii aceştia ai tranziţiei haotice în care comuniştii au rămas în continuare la butoane, să-i valorific moştenirea. Două ediţii din Prizonier în URSS, fragmente publicate în revista Memoria, fragmente difuzate la Europa liberă, conferinţe despre unicitatea cazului său şi a scrierilor sale. Avea să plece din lumea noastră într-un accident misterios, în 1974. Cred şi acum că recunoaşterea reală a importanţei istorice şi literare a acestei cărţi îşi aşteaptă încă epoca.

Nici înainte, nici înapoi

Romanul acesta pe care îl am în lucru diminețile devreme îmi dă de furcă mai mult poate decât celelalte două mai recente ( Planuri de viață​ și Fericire sub limite​) la un loc. M-a adus într-un punct din care nu se mai poate merge nici înainte, nici înapoi. Înapoi e limpede de ce, iar înainte pentru că lumea care se învârte în jurul personajului feminin e în stare să-i schimbe acestui personaj deciziile, să-i modifice gândurile, să-i influențeze gesturile. Acum nu povestea sau poveștile contează foarte mult, ci direcțiile în care o iau lucrurile, amestecul de viață trăită și reflectată, partea de sens care face ca ficțiunea să se confunde perfect cu viața și să nu se vadă deloc lipiturile sau combinația grăbită de culori pe paletă în fuga inspirației.

Acel aer al lecţiei învăţate de care orice scriitor ar trebui fugă cât mai departe

Scrisul poate fi salvator pentru cineva care caută de mai multă vreme un sens nu numai pentru propria viaţă, ci şi pentru epoca sa. Problema apare atunci când intervin sincopele, pauzele de inspiraţie, tatonările lipsite de efect ale rândurilor, neîncrederea, lipsa de speranţă, momentele de trăire la nivelul zero, sentimentul de orizont închis al paginii albe. Interesant este că, odată depăşite, aceste nesuferite praguri devin invariabil chiar lucrurile preţioase în care îşi prinde rădăcinile scrisul şi fără de care cuvintele sună fals, frazele se înşiră artificial şi tehnic, iar povestea se contaminează de acel aer al lecţiei învăţate de care orice scriitor ar trebui fugă cât mai departe.

Alte vremuri, aceleași metode

Alte vremuri, aceleași metode. Păstrând proporțiile, așa cum regimul Ceaușescu și cel care i-a urmat au căutat mereu să discrediteze protestul eroic al lui Paul Goma spunând despre el (prin vocea multor scriitori și critici) că nu ar avea talent și aplicându-i fel de fel de etichete până azi, tot așa Nicolae Manolescu spune acum despre scriitorii care am protestat împotriva neregulilor în acordarea Premiului Eminescu de anul acesta că nu am avea suficiente cărți scrise, operă, talent sau că am fi necunoscuți etc.. Nici vorbă să se refere la fondul problemei, acela legat de viciile de procedură și imixtiunile în desemnarea câștigătorului la jurizare (dezvăluite de câțiva membri ai juriului și o parte dintre protestatari) și climatul toxic din mediile literare întreținut de administrarea proastă a USR și de favorizarea unor grupuri de interese ale conducerii acestei organizații. Faptul că domnul Manolescu nu înțelege că și-a pierdut autoritatea de critic și continuă să dea verdicte critice despre scriitori pe care nu-i citește e explicabil (omul trăiește din amintiri), dar derapajele sale etice nu sunt de acceptat câtă vreme acestea afectează grav funcționarea democratică a Uniunii Scriitorilor. (Postare pe Facebook)

Romanul a mai avansat cu trei pagini

Romanul a mai avansat cu trei pagini în dimineaţa asta, trei pagini ca trei paşi mici pe un drum lung. Îmi pusesem cafeaua şi mă uitam în gol prin bucătărie, pe ecranul laptop-ului, citeam ultima pagină, rulam paginile scrise, dar cuvintele noi nu veneau şi nu au venit până când, ca din întâmplare, m-am uitat pe fereastră şi am văzut, la lumina becului de pe unul din stâlpii din spatele blocului, cum ninge şi cum zăpada se aşternuse serios din nou peste noapte. Această privire a fost suficientă ca frazele să înceapă să se înşire una după alta fără poticnire, lucru care a ţinut vreo oră şi jumătate. Mă ridicam de pe scaun din când în când şi mă uitam la zăpadă, apoi treceam iar la butonat. Zăpada m-a înviorat într-un fel greu de descris. Să fi fost asocierea ei în mintea mea cu Crăciunul şi Sărbătorile (care au trecut şi după care îmi pare rău de fiecare dată toată luna ianuarie ca după copilărie) care să fi făcut declick-ul şi să mă fi pornit cu entuziasm pe povestea din roman? Poate. Cert este că romanul nu stă pe loc, iar gândul acesta mă face să înfrunt ziua, zilele, săptămânile, anii, lumea, viaţa.

Scrisoare deschisă preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România

Domnule Nicolae Manolescu,

Aţi promovat în mandatele pe care le-aţi avut în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România un climat toxic în mediile literare.

Momentele de dezamăgire au fost multe, dar rămân în memoria timpului interzicerea lui Paul Goma (scriitorul emblematic pentru opoziţia la regimul communist) de a mai publica în "România literară" şi campania ulterioară împotriva sa, schimbarea statutului U.S.R. pentru ca dumneavoastră să puteţi candida a treia oară şi, în sfârşit, aşa cum rezultă şi din reacţiile publice din zilele acestea, sub directa diriguire a dumneavoastră, Premiul Mihai Eminescu a fost acordat recent chiar vicepreşedintelui U.S.R., Gabriel Chifu, în condiţiile în care în România trăiesc nu puţini poeţi mult mai valoroşi.

E momentul să vă retrageţi pentru că în loc să fiţi un om al echilibrului în Uniune sunteţi un factor care dezbină!

Nu sunteţi nici un bun lider, nici un bun administrator! Poate că sunteţi un bun critic, dar nici această calitate nu a mai fost probată de nimic în acest sens în ultimii douăzeci de ani!

Nu mai sfidaţi scriitorii!

Demisia este cea mai onorabilă opţiune pe care o aveţi acum!

Vasile Baghiu

Scrisoarea a fost preluată şi de un ziar local

Conducerea USR ar trebui să-şi dea demisia

Inițiativa mai multor scriitori de a cere demisia juriului care a decis acordarea Premiului Mihai Eminescu anul acesta scriitorului Gabriel Chifu, vicepreședinte al USR, o consider legitimă, am mai spus (e adevărat, cu niște nuanțe pe care le-am considerat necesare, le las acum deoparte), în condițiile în care valoarea literară a cărților acestui autor este cotată de lumea literară în general sub nivelul altor competitori nominalizați, în pofida faptului că s-ar putea găsi cu ușurință, probabil, nu puține cronici elogioase despre cărțile sale, iar sistemul bazat pe reciprocitate al cronicilor elogioase e un alt subiect nevralgic în lumea noastră literară. Demisia acestui juriu se impune, e limpede, sunt convins, cu tot prestigiul pe care fiecare dintre membrii săi îl are. E un juriu compromis, iar demisia ar fi una de onoare! Repet însă ceea ce am mai spus, anume că obiectivele noastre, ale scriitorilor, ar trebui să fie demisia în bloc a actualei conduceri a Uniunii Scriitorilor și noi alegeri. Iar în această privință ar fi binevenite părerile scriitorilor, inclusiv cum ar trebui, tehnic, procedat. PEN-Club ar trebui să aibă, de asmenea, o poziție oficială pe această temă, având în vedere că este vorba despre afectarea climatului în mediile literare și implicit a libertății de expresie. Demisia conducerii USR, la centru și în provincii, s-ar impune pentru mai multe motive. Pentru modul ineficient și nedemocratic în care administrează organizația, pentru favoritismele pe care le practică foarte adesea, pentru cultivarea unui sistem de grupuri și găşti, la toate nivelurile, pentru lipsă de transparență, pentru sistemul de susținători pe care această conducere, în frunte cu criticul N. Manolescu, și l-a creat în toate județele, pentru marginalizarea scriitorilor nealiniați acestui sistem de moștenire securisto-comunistă, pentru lipsa unui program adevărat de promovare a literaturii române contemporane și a scriitorilor de azi.

Azi nu puţini poeţi scriu în "stil himerist"

În viaţă, dar şi în literatură, am mers pe căile mele, nu prea m-am luat după mişcările de turmă. Totul a avut şi are încă un preţ, însă a meritat şi merită în continuare. Am ales un sanatoriu TBC ca loc de muncă imediat după adolescenţă ca să înţeleg viaţa, să îngrijesc nişte oameni bolnavi şi, poate, în timp, să pot scrie ca şi cum aş trăi. Între timp sanatoriul a devenit un simbol al scrisului meu, iar acest lucru nu e puţin. Când am propus "himerismul" ca alternativă la tăvălugul postmodernismului nivelator, câţiva au exclamat că asta aşteptau de ani şi ani, unii au mârâit neîncrezători, alţii au făcut băşcălie, mulţi au tăcut sperând că totul se va stinge repede, iar şi mai mulţi au căutat să înţeleagă ideea şi mi-au scris scrisori admirative, ferindu-se, totuşi, să exprime admiraţia şi public. Plus febra manifestelor de tot felul care a urmat. Azi nu puţini poeţi scriu în "stil himerist" (cuprind lumea, adică, în poemele lor), dar nu mulţi dintre ei au şi onestitatea să recunoască de unde le vine viziunea trans-naţională, călătoare. Sau nici măcar nu ştiu, pentru că nu se obosesc să se uite în urmă, pentru că totul începe - nu-i aşa? - cu ei şi de la ei. În fine, nu prea m-am lipit de găşti şi nici măcar de grupuri, pentru că am văzut cum totul degenerează astfel într-un fel de politică literară provincială de cea mai joasă calitate, iar literatura fie e lăsată deoparte, fie e folosită pentru atingerea unor poziţii sociale. Aşa e şi acum, când scriu romane, iar lumea literară e din nou grupată pe găşti, e din nou pornită să cucerească nişte redute care nu au legătură cu scriul, cu literatura. Noroc că am şansa cât de cât, prin aceste reţele ale Internetului, a unei comunicări reale cu cititori reali, care îmi cumpără cărţile şi le citesc, care, mai mult, îmi scriu impresiile lor. Povestea continuă. Iar eu sunt la fel de optimist ca la început.

Rezistența "omului" în fața "omenirii"

Mă gândesc că nu există pentru un scriitor sau artist din zilele noastre alt remediu (refugiu?) mai bun în fața confuziilor, manipulărilor, agresiunilor și ipocriziilor lumii de azi decât arta sa. Iar arta aceasta a sa trebuie să le cuprindă pe toate, ca o revanșă. Iar dacă acest "trebuie" sună poate prea imperativ, atunci să spun mai bine că ar fi de dorit, ar fi salvator. Și la urma urmei e doar o părere, firește. Scrisul și arta devin o revanșă, în fapt, a onestității simple agresate de interese "înalte", mereu supra-individuale. Singura șansă, de altfel, într-o lume cinică, pusă parcă pe autodistrugere. Singura șansă, spun, ca să nu se piardă chiar de tot partea de sens pe care toți ne-o dorim. Partea de sens individual. Chiar sensul. Nu m-am ținut deoparte, m-am zbătut, m-am agitat în felul meu în toți acești mulți ani din urmă, dar mă tem că ar fi cazul să mă resemnez și să-mi transfer trăirile, părerile, speranțele, revoltele, indignările doar în romane și în poeme. Pare a fi din nou un timp al ideilor intimidate și reprimate. Nu, nu e abandon. E doar o repliere pentru a oferi o posibilitate reală de supraviețuire a acestui "ceva" care ține foarte mult de persoană și foarte puțin de societate. Care ține de libertatea individuală. Fără dramatizări inutile, poate fi chiar rezistența "omului" în fața "omenirii".

Înaintez cu prudență moderată

Lumina zilei m-a prins la scris, pentru că m-am hărnicit iar grozav trezindu-mă devreme cu gândul la romanul în lucru, așa cum, glumind-zâmbind, cred că îi și stă bine unui scriitor de ziua poetului național. Gânduri prea mari nu-mi fac deocamdată. În paranteză fie spus, nici peisajul literar-cultural nu prea mă ajută la asta. Doar resurse sufletești proprii și personale. Oricum, înaintez cu prudență moderată în povestea din carte, pe vreo trei planuri și încerc să înțeleg suferința de moment a personajului principal (o femeie de data aceasta) care, deși pare să aibă totul pentru fericire, nu reușește să cunoască fericirea. Și nici mulțumirea sufletească măcar. Cel puțin pentru o vreme. Cum se întâmplă uneori și în viață. Sau nu?

Nu mă refer la scrisul poemelor, care e ceva tehnic

Când nu mai înseamnă nimic și nu îți mai faci planuri în legătură cu ea, poezia devine totul. Nu mă refer la scrisul poemelor, care e ceva tehnic, ci la un stil de viață special pe care îl deprinzi după multe ezitări și tatonări. Iar acest "totul" nu are nimic disperat în el. E firescul trăirii în acord cu sensibilitatea pe care începi s-o recunoști ca aparținându-ți și care se infiltrează în clipele tale ca un lichid de perfuzie într-un corp bolnav.

Suferinţa de a suferi în tăcere într-o societate căreia nu-i pasă de astfel de suferinţe

Sigur că situaţia scriitorului neînregimentat în România de azi e foarte grea. Sigur că o societate care nu preţuieşte cultura şi oamenii ei nu este sănătoasă şi nici civilizată. Sigur că gestul miilor de români de a posta pe Facebook citate frumoase din fel de fel de scriitori ar fi şi mai frumos dacă ar fi dublat de gestul cumpărării şi citirii cărţilor. A te plânge însă ca scriitor pentru că nu ţi se dau ţie personal nu ştiu ce recompense sau nu ţi se oferă nu ştiu ce condiţii de viaţă despre care susţii că ţi s-ar cuveni şi aşa mai departe e un pic cam prea mult. E cam umilitor, aş zice. Fireşte, uneori ne mai enervăm din cauza nedreptăţilor, favoritismelor etc.. şi ajungem chiar şi să ne plângem. Până la un punct e omeneşte. Până la un punct, pentru că a te răzvrăti şi a scrie (fără a dori acum să personalizez) despre această situaţie nedreaptă, în reviste, în ziare, pe reţele şi oriunde, sunt lucruri necesare, binevenite, însă a pretinde personal ceva de la societate doar pentru că scrii pare să nu sune prea bine.Totuşi, aş zice că singura soluţie decentă pentru un astfel de scriitor este să îşi caute neapărat o slujbă din care să se întreţină, să se ţină de ea, să rabde, să sufere în tăcere, să nu-şi piardă speranţa şi mai ales să continue, în aceste condiţii, să scrie liber mai departe ca şi cum aceasta ar fi normalitatea normalităţilor. Se pare că nici nu prea este încotro. Din păcate, aceasta este realitatea. E de ajuns să citeşti suficiente biografii de scriitori de ieri şi de azi şi te lămureşti. E limpede, arta este şi suferinţă, inclusiv suferinţa de a suferi în tăcere într-o societate căreia nu-i pasă de astfel de suferinţe.

Instrumentul perfect al răbdării

Răbdarea se învaţă. Ca multe alte lucruri de pe lumea aceasta. Unii o deprind pur şi simplu din experienţele de aşteptare pe care viaţa li le oferă zi de zi, alţii din încrederea în propriile planuri pe care le văd undeva în viitor împlinite, în sfârşit, şi mai mulţi poate pe drumul credinţei sau al bunătăţii asumate care topeşte chiar timpul. În ce mă priveşte, scrisul romanelor - o ocupaţie pe care, după ani de poezie, am luat-o mai în serios în ultimul timp - a devenit instrumentul perfect al răbdării. Dimineaţă de dimineaţă, devreme, când soarele încă nu se trezeşte, pagină cu pagină, situaţie cu situaţie, graba mea omenească de a pune punct, de a mă vedea ajuns la capăt are de înfruntat fiecare emoţie, fiecare stare, fiecare întorsătură de frază. De aceea nici nu cred în cititul prozei pe verticală, pe diagonală sau mai ştiu eu cum. Poate că un articol ştiinţific poate fi parcurs prin aceste tehnici rapide de lectură, dar un roman trebuie tatonat cuvânt cu cuvânt. Aşa cum se şi cuvine. Şi găsesc aici un punct forte în susţinerea ideii de trăire a clipei, care îţi aduce bucuriile mărunte, acelea care construiesc fericirea. Nu poţi pretinde că ai citit Proust doar frunzărind "În căutarea timpului pierdut". Tot aşa cum - e limpede - nici trăirea pe sărite a vieţii nu este posibilă.

Am scris romanul Fericire sub limite în doi ani

Am scris romanul Fericire sub limite în doi ani, dar l-am purtat în minte şi în suflet mereu în ultimii zece ani. L-am început imediat după ce am încheiat Planuri de viață, la întoarcerea din rezidenţa elveţiană dinainte de Crăciunul din 2011. L-am scris, cu unele mici pauze, aici, în România, acasă, pe masa din bucătărie, la laptop-ul prietenos, dimineţile, pe la 4,30, până la plecarea la serviciu. A mers şi aşa, în paralel, vreau să spun, cu iureşul vieţii de la noi, chiar dacă uneori am simţit că îmi forţez limitele. Nu de mult, când eram aproape de final, prin primăvară, am făcut şi vreo două vizite la sanatoriul Bisericani unde lumea din roman îşi are centrul ei de greutate, un Berghoff din nordul Moldovei mele, vizite în vederea unor minime chestiuni de documentare, dar şi pentru reanimarea unor impresii şi sentimente din perioada anilor optzeci ai primei tinereţi, în care am îngrijit bolnavi acolo. Nu este un roman autobiografic, ci unul care porneşte de la experienţe proprii şi se bazează pe ele, fără să aibă nicio ambiţie de teleportare fidelă din viaţă în pagini. Este un punct pe care îmi doream să-l ating în această incursiune de tatonare a vieţii prin scris, de înţelegere a ei. Pot spune că sunt mulţumit, iar dacă ecourile pe care le voi primi de la cititori vor fi bune, atunci va fi şi mai limpede că toată zbaterea va fi meritat.

Vasile Baghiu - Fericire sub limite (roman, Ed. Charmides, 2014)

"Întâmplările de aici se petrec în mare parte în sanatoriul de tuberculoză în care am îngrijit bolnavi în prima tinereţe şi au legătură cu acel „munte vrăjit” personal. Totuşi, romanul "Fericire sub limite" nu este autobiografic. Filtrul literar modifică lucrurile, le deformează, chiar dacă nu le falsifică. De fapt, mai presus de el clipeşte mereu un fel de ochi al minţii care vede dincolo de aparențe și încearcă să extragă un înțeles sau un sens din orice, care umanizează tehnica nemiloasă şi ajunge în final la „viaţa aşa cum e”. Scriind acest roman am sperat că voi înţelege, odată cu personajele, cum se face că nu reuşim să mergem foarte departe în încercarea noastră de a controla lucrurile, cum, cu toate acestea, nu renunţăm nicicum la credinţa că odată şi odată vom izbândi. Nu ştiu dacă am atins „secretul”, dar măcar intuiesc că la sfârșitul sfârșitului suplimentul de trăire „live” – pe care l-am căpătat punând în pagină situaţiile de viaţă ale personajelor-persoane – înseamnă deja foarte mult. Asemenea lor, despovărat de iluzii, imun la zăngănitul ademenitor al succesului, pierdut pentru trecut şi lămurit asupra viitorului, învăţ să mă las şi eu în plasa acestui prezent etern." (text coperta a patra)

comenzi ramburs:

Editura CHARMIDES
420041, Bistrița
Str. Mihai Eminescu nr. 13
Tel.:+40263236257
+40744474252
Email: contact@societateadeconcerte.org

Recenzie de Constantin Piştea

Recenzie de Adrian G. Romila

Este momentul să anunţ titlul romanului

Cred că este momentul să anunţ titlul romanului pe care l-am încheiat în primăvară şi căruia i-am găsit, în sfârşit, ieri, editor. De fapt, am aşteptat mult această zi, aşa cum se ştie, atât cât se ştie, din jurnalul scrierii lui (o altă carte), pe care l-am ţinut pe Facebook și din când în când și aici. Chiar dacă am avut şi succes uneori, atât cu manuscrisele în găsirea unor editori cunoscuţi (Planuri de viață apărut, de exemplu, în 2012, la Polirom), cât şi cu cărţile propriu-zise (deopotrivă la critică şi la cititori), înţeleg perfect că nimic nu-mi grantează repetarea lucrurilor. Tot aşa cum înţeleg că nimic nu o împiedică, teoretic cel puţin. Fiecare carte are drumul ei, iar eu încerc să o urmez pe fiecare în parte şi să mă ţin şi de toate odată, cu singura dorinţă, mărturisită acum aici, de a ajunge, cât de cât în timp util, adică în timpul vieţii, la cititori. Aşadar, romanul FERICIRE SUB LIMITE va apărea în această toamnă la Editura Charmides, o editură care şi-a făcut deja vizibilă prezenţa în peisaj. Povestea din roman, cu traseele ei sinuoase şi personajele răvăşite de surprizele pe care în general ni le rezervă viaţa, se întâmplă în principal într-un sanatoriu de tuberculoză dintr-un "munte vrăjit" al României ultimelor trei decenii. Are, aşadar, conexiuni cu viaţa noastră de azi şi nu spun mai mult acum... De altfel, un fragment va apărea joi pe un portal literar cunoscut.

"Ați scris o carte superbă!"

Dragi prieteni, în sfârșit, în sfârșit, în sfârșit, romanul pe care l-am încheiat în urmă cu mai multe luni, despre scrierea căruia am ținut pe Facebook un jurnal și care mi-a apărut tot mai mult, pe măsură ce mă aventuram în paginile lui, ca un alt "munte vrăjit" (românesc, firește, și al acestor timpuri) pare că și-a găsit editorul. Ce spun? Chiar și-a găsit editorul. Într-un e-mail pe care l-am primit azi-dimineață, redactorul, un scriitor cunoscut, îmi spune că ar dori să-l publice în toamna aceasta și mă întreabă dacă aș fi de acord. Apoi încheie așa: "Ați scris o carte superbă!" Curând, după ce lucrurile vor fi bătute în cuie, voi veni cu titlul, numele editurii și alte amănunte. Doamne ajută!

Ca frunza în vânt

Sper să ies şi din această buclă a nenorocului în care sunt prins de o vreme, ca să pot oferi cititorilor romanul pe care îl am gata de publicare de aproape un an, care din păcate se plimbă pe la porţile editurilor din România noastră dragă. Nu ştiu, unii scriitori par să nu aibă probleme de acest gen, dar eu a trebuit să mă lupt pentru fiecare carte. Când nu faci parte din nicio grupare care să te susţină şi mai şi continui să te ţii cât de cât vertical într-o lume strâmbă, devine chiar dificil să fii scriitor, eşti ca frunza în vânt. De altfel, devine dificil să fii orice. Nu m-am victimizat niciodată şi nu o voi face nici acum, dar marturisesc spăşit că uneori regret că nu am rămas afară. E regretul meu, care îmi şi trece repede. Şi bineînţeles că nu-mi rămâne decât să-mi duc mai departe mica bătălie personală, în marginea triumfului general - în ţară şi peste hotare (era să zic "la oraşe şi sate") - al literaturii române nemuritoare.