Suferinţa de a suferi în tăcere într-o societate căreia nu-i pasă de astfel de suferinţe

Sigur că situaţia scriitorului neînregimentat în România de azi e foarte grea. Sigur că o societate care nu preţuieşte cultura şi oamenii ei nu este sănătoasă şi nici civilizată. Sigur că gestul miilor de români de a posta pe Facebook citate frumoase din fel de fel de scriitori ar fi şi mai frumos dacă ar fi dublat de gestul cumpărării şi citirii cărţilor. A te plânge însă ca scriitor pentru că nu ţi se dau ţie personal nu ştiu ce recompense sau nu ţi se oferă nu ştiu ce condiţii de viaţă despre care susţii că ţi s-ar cuveni şi aşa mai departe e un pic cam prea mult. E cam umilitor, aş zice. Fireşte, uneori ne mai enervăm din cauza nedreptăţilor, favoritismelor etc.. şi ajungem chiar şi să ne plângem. Până la un punct e omeneşte. Până la un punct, pentru că a te răzvrăti şi a scrie (fără a dori acum să personalizez) despre această situaţie nedreaptă, în reviste, în ziare, pe reţele şi oriunde, sunt lucruri necesare, binevenite, însă a pretinde personal ceva de la societate doar pentru că scrii pare să nu sune prea bine.Totuşi, aş zice că singura soluţie decentă pentru un astfel de scriitor este să îşi caute neapărat o slujbă din care să se întreţină, să se ţină de ea, să rabde, să sufere în tăcere, să nu-şi piardă speranţa şi mai ales să continue, în aceste condiţii, să scrie liber mai departe ca şi cum aceasta ar fi normalitatea normalităţilor. Se pare că nici nu prea este încotro. Din păcate, aceasta este realitatea. E de ajuns să citeşti suficiente biografii de scriitori de ieri şi de azi şi te lămureşti. E limpede, arta este şi suferinţă, inclusiv suferinţa de a suferi în tăcere într-o societate căreia nu-i pasă de astfel de suferinţe.