Azi nu puţini poeţi scriu în "stil himerist"

În viaţă, dar şi în literatură, am mers pe căile mele, nu prea m-am luat după mişcările de turmă. Totul a avut şi are încă un preţ, însă a meritat şi merită în continuare. Am ales un sanatoriu TBC ca loc de muncă imediat după adolescenţă ca să înţeleg viaţa, să îngrijesc nişte oameni bolnavi şi, poate, în timp, să pot scrie ca şi cum aş trăi. Între timp sanatoriul a devenit un simbol al scrisului meu, iar acest lucru nu e puţin. Când am propus "himerismul" ca alternativă la tăvălugul postmodernismului nivelator, câţiva au exclamat că asta aşteptau de ani şi ani, unii au mârâit neîncrezători, alţii au făcut băşcălie, mulţi au tăcut sperând că totul se va stinge repede, iar şi mai mulţi au căutat să înţeleagă ideea şi mi-au scris scrisori admirative, ferindu-se, totuşi, să exprime admiraţia şi public. Plus febra manifestelor de tot felul care a urmat. Azi nu puţini poeţi scriu în "stil himerist" (cuprind lumea, adică, în poemele lor), dar nu mulţi dintre ei au şi onestitatea să recunoască de unde le vine viziunea trans-naţională, călătoare. Sau nici măcar nu ştiu, pentru că nu se obosesc să se uite în urmă, pentru că totul începe - nu-i aşa? - cu ei şi de la ei. În fine, nu prea m-am lipit de găşti şi nici măcar de grupuri, pentru că am văzut cum totul degenerează astfel într-un fel de politică literară provincială de cea mai joasă calitate, iar literatura fie e lăsată deoparte, fie e folosită pentru atingerea unor poziţii sociale. Aşa e şi acum, când scriu romane, iar lumea literară e din nou grupată pe găşti, e din nou pornită să cucerească nişte redute care nu au legătură cu scriul, cu literatura. Noroc că am şansa cât de cât, prin aceste reţele ale Internetului, a unei comunicări reale cu cititori reali, care îmi cumpără cărţile şi le citesc, care, mai mult, îmi scriu impresiile lor. Povestea continuă. Iar eu sunt la fel de optimist ca la început.