Instrumentul perfect al răbdării

Răbdarea se învaţă. Ca multe alte lucruri de pe lumea aceasta. Unii o deprind pur şi simplu din experienţele de aşteptare pe care viaţa li le oferă zi de zi, alţii din încrederea în propriile planuri pe care le văd undeva în viitor împlinite, în sfârşit, şi mai mulţi poate pe drumul credinţei sau al bunătăţii asumate care topeşte chiar timpul. În ce mă priveşte, scrisul romanelor - o ocupaţie pe care, după ani de poezie, am luat-o mai în serios în ultimul timp - a devenit instrumentul perfect al răbdării. Dimineaţă de dimineaţă, devreme, când soarele încă nu se trezeşte, pagină cu pagină, situaţie cu situaţie, graba mea omenească de a pune punct, de a mă vedea ajuns la capăt are de înfruntat fiecare emoţie, fiecare stare, fiecare întorsătură de frază. De aceea nici nu cred în cititul prozei pe verticală, pe diagonală sau mai ştiu eu cum. Poate că un articol ştiinţific poate fi parcurs prin aceste tehnici rapide de lectură, dar un roman trebuie tatonat cuvânt cu cuvânt. Aşa cum se şi cuvine. Şi găsesc aici un punct forte în susţinerea ideii de trăire a clipei, care îţi aduce bucuriile mărunte, acelea care construiesc fericirea. Nu poţi pretinde că ai citit Proust doar frunzărind "În căutarea timpului pierdut". Tot aşa cum - e limpede - nici trăirea pe sărite a vieţii nu este posibilă.