Rezistența "omului" în fața "omenirii"

Mă gândesc că nu există pentru un scriitor sau artist din zilele noastre alt remediu (refugiu?) mai bun în fața confuziilor, manipulărilor, agresiunilor și ipocriziilor lumii de azi decât arta sa. Iar arta aceasta a sa trebuie să le cuprindă pe toate, ca o revanșă. Iar dacă acest "trebuie" sună poate prea imperativ, atunci să spun mai bine că ar fi de dorit, ar fi salvator. Și la urma urmei e doar o părere, firește. Scrisul și arta devin o revanșă, în fapt, a onestității simple agresate de interese "înalte", mereu supra-individuale. Singura șansă, de altfel, într-o lume cinică, pusă parcă pe autodistrugere. Singura șansă, spun, ca să nu se piardă chiar de tot partea de sens pe care toți ne-o dorim. Partea de sens individual. Chiar sensul. Nu m-am ținut deoparte, m-am zbătut, m-am agitat în felul meu în toți acești mulți ani din urmă, dar mă tem că ar fi cazul să mă resemnez și să-mi transfer trăirile, părerile, speranțele, revoltele, indignările doar în romane și în poeme. Pare a fi din nou un timp al ideilor intimidate și reprimate. Nu, nu e abandon. E doar o repliere pentru a oferi o posibilitate reală de supraviețuire a acestui "ceva" care ține foarte mult de persoană și foarte puțin de societate. Care ține de libertatea individuală. Fără dramatizări inutile, poate fi chiar rezistența "omului" în fața "omenirii".