Pagini pe care le-ai scris cândva

Toate lucrurile peste care treci în grabă și pe care le dai la spate cu gândul că ai scăpat de o povară au obiceiul să-ți iasă în față când te aștepți mai puțin, ca o surpriză plăcută cel mai adesea. Pagini pe care le-ai scris cândva și despre care ai crezut că nu sunt prea izbutite capătă azi, la o nouă lectură, valoarea pe care o aveau și pe care nu ai văzut-o. Toate bune și frumoase până aici, numai că deși valide literar ele și-au pierdut ceea ce aș numi conexiunea la timp și plutesc așa parcă într-o zonă de graniță, unde totul poate căpăta sens sau se poate pierde ca și cum nu ar fi fost niciodată.

Un punct de sprijin în Univers

Locul în care te-ai născut şi ai crescut înseamnă mult. Este un punct de sprijin în univers la care te duce gândul mereu oriunde te-ar purta paşii în această lume. Iar noi, românii, suntem păcătoşi, sentimentali, vai de capul nostru la acest capitol. Ne este dor şi de nucul din grădină, şi de buruienile de pe marginea şanţurilor, şi de pietrele de pe malul râului din faţa porţii. Mă uitam cu ani în urmă, pe când mă aflam într-o rezidenţă literară germană, cu sentimente amestecate, de admiraţie şi compasiune, la nişte prieteni britanici care nu păreau absolut deloc atinşi de boala aceasta a dorului de casă, de care noi suferim amarnic. Pentru ei, lumea întreagă era casa lor. Întâi am zis că este mai bine aşa cum sunt ei. Apoi, mergând pe acest fir al gândului, chiar am conchis în sinea mea că ei au în fond puterea de a-şi ţine sub control sentimentele şi tendinţa de confesiune, ceea ce este o calitate. În fine, m-am gândit şi la ceea ce pierd, totuşi, în viaţă în lipsa acestei trăiri emoţionale de care noi părem copleşiţi când suntem departe, plecaţi. De fapt, nici nu ştii cum este mai bine.

Conştiinţa cauzelor bune

Curajul, puterea sufletească şi demnitatea au rădăcinile în viabilitatea şi temeiul civic-moral al planurilor şi idealurilor. Tupeul e manifestarea minciunii, falsului, individualismului şi proastei-creşteri. Nimic nu ne susţine mai bine în această lume deloc lipsită de nedreptate şi impostură decât conştiinţa cauzelor bune şi drepte, a celor care au pur şi simplu legătură cu oamenii. Pe ea se reazămă rezistenţa în munca de fiecare zi, trecerea peste dificultăţi, capacitatea de a îndura umilinţe. Dacă mai este şi credinţă, e şi mai bine, se poate merge fără teamă înainte, pe drumul bun.

Eram pe atunci (şi sunt şi acum) tulburat în special de muzica lui Beethoven

Toată adolescenţa, la începutul anilor optzeci, am trăit cu muzică simfonică şi cu lecturi care mă scoteau din realitatea vieţii de zi cu zi şi îmi umpleau sufletul de speranţă.

La un moment dat mă aflam în practică la spital, la chirurgie, ca elev al unui liceu sanitar, la Bacău, şi îngrijeam cu devoţiune zi de zi un pacient care căzuse cu bicicleta şi avea numeroase răni pe o parte a corpului. Era un violoncelist de la Filarmonica din Bacău căruia în discuţiile noastre i-am spus cât de mult iubesc concertele lor din fiecare vineri (la care mă duceam sărind gardul de la cămin), cât de mult însemnau ele pentru mine. La sfârşitul celor câteva săptămâni de îngrijiri, m-am pomenit din partea lui cu unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit în viaţă: un abonament permanent la Filarmonică.

Eram pe atunci (şi sunt şi acum)
tulburat în special de muzica lui Beethoven. Eram scufundat complet în simfoniile, concertele şi sonatele lui.

Cum lucrurile se leagă în viaţă, Dumnezeu mi-a dat această şansă să ajung, în 2011, la casa din Bonn a celui a cărui muzică se confundă în memoria mea cu adolescenţa trăită în oraşul lui Bacovia.

Şi îmi aduc aminte cu plăcere de acel moment german, pentru că mi-a arătat că lucrurile se leagă în viață în cel mai misterios mod posibil și că tot ceea ce trăim poate avea un sens nu numai pentru clipa prezentă, ci și pentru mai târziu sau în absolut.

Scriu pentru că motivaţia mea nu ţine de lumea exterioară

Sunt întrebat uneori cum reuşesc să scriu, mai precis cum reuşesc să mă mobilizez în fiecare dimineaţă pentru a-mi continua paginile în condiţiile în care tendinţele (trend-urile) lumii din jur sunt cum sunt, în care manelizarea, dezalfabetizarea, deculturalizarea prind parcă tot mai mult teren, în care nici beneficii materiale nu am de pe urma scrisului.
Răspunsul este simplu, chiar dacă mă surprind şi eu uneori clătinându-mă în convingerile mele: scriu pentru că motivaţia mea nu ţine de lumea exterioară, ci de lumea mea sufletească, de impulsurile şi elanurile mele interioare, dar şi de speranţa secretă că toate astea nu vor dura la infinit şi că oamenii se vor întoarce la viaţa adevărată, la valori, la lectură.

Nicăieri în lume valorile adevărate nu au apărut în absenţa criticii

Am sentimentul că nu vom atrage niciodată cu adevărat atenţia ca scriitori - nici cititorilor români, nici celor de afară - dacă nu vom scăpa de îngâmfarea auctorială penibilă (specific românească oare?) şi nu vom renunţa la ideea păguboasă că scrierile noastre nu pot fi nicicum obiectul contestării critice. Nu e deloc plăcut să fii criticat, fireşte, dar nicăieri în lume valorile adevărate nu au apărut în absenţa criticii, iar principiile libertăţii în artă şi în viaţă trebuie să poată fi aplicate şi pe operele noastre unice și nemuritoare. Dacă nu acceptăm această minimă condiţie, picăm în capacana unei inadecvări.

Cum reaua-intenţie e întotdeauna uşor de detectat într-un demers critic, e necinstit şi inutil să o vedem în toate demersurile critice care pun la îndoială genialele noastre scrieri.

E necinstit, pentru că e mai uşor să pui în funcţiune maşinăria victimizării şi delirul persecuţiei decât să reflectezi o clipă la realitatea lucrurilor.

Cred că literatura română nu se poate afirma aşa cum ar merita şi din cauză că nu funcţionează în interiorul ei spiritul critic.

Ne trezim adesea luați pe nepregătite

Deşi ajungem, în timp, să învăţăm din mers despre oameni, nu reuşim să integrăm lecţia aceasta în propriile situaţii de viaţă şi suntem mai mereu luaţi prin surprindere. Răutatea gratuită, de exemplu, este ceva ce nu voi înţelege probabil niciodată, oricâte instrumente de explorare aş folosi. Explicaţii pentru pornirile ostile fără motiv sunt destule: istorice (anii de teroare comunistă şi firele de legătură încă puternice în societate), educaţionale (marginalizarea valorilor etic-morale şi culturale), sociale (manelizarea şi isterizarea oamenilor prin mass-media), politice (proliferarea liderilui politic "şemecher" şi "descurcăreţ"), psihologice (traume şi frustrări acumulate) etc.. Cu toate acestea, ne trezim adesea luaţi pe nepregătite, învinşi, puşi la punct, fără replică, reduşi la tăcere. Şi este nevoie de multe resurse sufleteşti pentru a trece cât de cât cu bine prin astfel de încercări.

Un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei

Poeţii şi scriitorii au căi individuale nebănuite şi misterioase prin care ajung la ceea ce se poate numi marcă personală sau stil propriu. Pregătirea filologică este foarte utilă, însă nu întotdeauna suficientă. Sunt nu puţine cazuri notorii în care diferenţa au făcut-o alte achiziţii culturale şi alte tipuri de experienţe de viaţă, paralele cu literatura. De altfel, se ştie prea bine că poezia şi artele în general au de câştigat din atingerea cu celelalte zone ale cunoaşterii. Dacă mă gândesc la ce mi-a folosit în poezie mie personal, cum se spune, interesul şi pentru alte domenii decât cele literare, pentru geografie şi călătorii, pentru ştiinţe şi medicină, pentru psihologie şi educaţie, pentru istorie şi politică, răspunsul scurt ar fi că poemele pe care le-am scris au căpătat, încă de la început, un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei şi s-au încărcat de acel tip de nostalgie a exoticului sau necunoscutului pe care toţi poeţii îl caută (mai mult sau mai puţin conştient) şi care pe mine m-a pregătit pentru punerea la cale a "himerismului poetic".

Balcic, mon-amour!

Am fost recent pentru câteva zile la Balcic, a treia vizită pe care am făcut-o acolo. Locul ne-a plăcut de prima dată când, în plină pandemie, anul trecut, am încercat o ieșire (cam singura posibilă atunci în orizontul nostru) din atmosfera agitată de la noi. Apoi am repetat, prin septembrie, incursiunea doar pentru a-i însoți pe niște prieteni și a împărtăși și cu ei bucuria. "Cuibul de liniște", cum îl numea Regina Maria, își merită numele. Pensiuni modeste și curate, cu piscine și locuri umbroase, faleza cu terase amenajate cu gust unde meniurile sunt scrise în română, unde chelnerii, de o amabilitate neostentativă, neșmecherească, îți vorbesc și ei în română servindu-te, între alte bunătăți balcanice, cu midiile gătite ca nicăieri și la prețuri foarte bune, marea cu farmecul ei care nu se demodează niciodată, castelul din apropiere cu grădina botanică și istoria lui, totul face din mica localitate un frumușel cuib de recluziune de vacanță plăcut și nepretențios.

Ca să nu mai spun că anul trecut locurile m-au și inspirat și am scris acolo o bună parte din "Respirație asistată", pe carnetele mele nelipsite și poate demodate, ceea ce nu a mai fost cazul acum, când nu mi-am mai propus nimic legat de scris sau citit, ci numai contemplare și odihnă.

Timp suspendat

Iulie și august sunt un timp mort. Știu, cei care lucrează pământul, cei din industria turistică și atâția alții au destul de lucru și în această perioadă a anului și foarte probabil că resimt, dimpotrivă, plinătate, sens, rost și tot ce are legătură cu agitația oamenilor pentru felurite cauze și scopuri. Eu simt însă aceste zile de vară ca pe o parte a vieții care nu îmi aparține. Este ca și cum mi s-ar permite să trăiesc, dar asta nu ar conta la cronologia existenței mele, ar fi doar un pasaj de trecere înspre altceva mai limpede și mai ușor de prins în ecuația personală. Orice aș face, orice aș scrie, orice plan aș pune la cale, totul trece acum pe o linie moartă, se topește în orizontul de lumină intensă care șterge nuanțele, se pierde în zarva generală a vacanțelor infinite.

De amorul artei

Acum este probabil perioada cea mai potrivită în care dacă eşti scriitor poţi scrie cu adevărat mai mult pentru tine şi de amorul artei, pentru că a devenit, se pare, un pic mai dificil să publici, nu numai să trăieşti şi să munceşti, editurile sunt şi ele în impas, cum mai toate merg palid peste tot, plus sentimentul că nu e momentul pentru literatură şi artă, iar perspectivele se cam închid, intră în zona de ceaţă. Ştiu că nu sună prea optimist, dar un pic de realism nu strică niciodată. Poate fi chiar motivant, mobilizator, inspirator şi aşa mai departe, un truc prin care se pot reseta energii ascunse şi din care te poţi alege, în timp, cu unele rezultate şi isprăvi neaşteptate. Ceea ce nici aşa nu contează foarte mult, însă orişicât, ar fi mai mult decât nimic, indiferent cum va fi să fie.

Contează doar ceea ce poate fi pus în mişcare de energiile afective

Nu am decât darurile primite de la Dumnezeu, de care sunt la fel de conştient cum sunt de natura trecătoare a vieţii omului pe pământ şi pe care am încercat mereu să le pun cât de cât în funcţiune. Şi mai am oamenii dragi din familie şi prietenii, atât cât sunt și ei prin preajmă, aproape, pentru că fiecare are la urma urmei viața sa. Prin asta mă consider bogat şi norocos. Restul este viaţă de zi cu zi, obişnuită, cu suişuri şi coborâşuri, cu isprăvi şi eşecuri, cu melancolii şi exuberanţe, cu desnădejdi şi speranţe, cu umilinţe şi momente de mândrie, cu bucurii şi tristeţi, este trăire la nivelul zero. Intuiesc sensul vieţii. Am fost de câteva ori chiar pe punctul de a şti sigur din ce e plămădit, dar nu pot să-l descriu niciodată în câteva fraze, pentru că o astfel de intenţie ar fi o indecenţă. Nici măcar poezia sau romanul nu reuşesc să-l prindă şi să-l scoată la lumină pe de-a-ntregul. Cu ele însă se poate ajunge destul de departe în această poveste. Oricum, rămâne şi contează doar ceea ce poate fi pus în mişcare de energiile afective. Inteligenţa, cultura, puterea sunt numai elemente ajutătoare şi, în general, de fapt, cam jalnic de inutile.

Am văzut cum poate fi uneori în străinătate ca acasă, iar aici ca între străini

Că nu am emigrat, totuși, din această țară ciudată care își dușmănește și tracasează cetățenii prin sistemele și instituțiile ei la toate nivelurile, dar mai ales prin oamenii-instrumente predispuși și parcă învățați să facă asta și de care se folosește ține probabil de niște potriviri astrale mai greu de pătruns și de unele slăbiciuni afectiv-emoționale personale.

Că am rămas aici continuând în același timp să visez, să pun la cale planuri și să mă implic cu entuziasm oricând am avut ocazia și am simțit că pot fi eficient și de folos este ceva legat de firea pe care am moștenit-o și de un fel de donquijotism căpătat pe drum.

Cred că înțeleg destul de bine în ce realitate trăiesc, de unde până unde ține minciuna și cât valorează adevărul. Și am văzut și cum poate fi uneori în străinătate ca acasă, iar aici ca între străini, nu intru în detalii, subiect de roman. :)

De aici și credința mea, probabil, că pe termen lung poți ajunge să învingi, să ieși din cercul condiției de victimă și să transformi ceea ce în această parte de lume pare un fatum într-un punct de relansare care să te ducă, prin sacrificii și perseverență, spre un orizont mai bun și să-i încurajeze și pe alții.

Un eseu despre "himerismul poetic" și poeme (în original și în versiune engleză) în "Coolabah"

În numărul cel mai recent (30/2021) al prestigioasei reviste de limbă engleză Coolabah, editată de "Observatori: Centre d’Estudis Australians i Transnacionals / Observatory: Australian and Transnational Studies Centre" al Universității din Barcelona, a apărut un eseu al Cristinei Savin, traducătoare din Melbourne, despre "himerismul poetic": "Translating alienation – between escapism and adventure". Eseul este ilustrat cu mai multe poeme lungi din volumul de debut "Gustul înstrăinării", în română și în versiunea engleză excelentă a Cristinei. Textul și poemele sunt accesibile pentru lectură AICI.

Prima cronică la "Respirație asistată"

Prima cronică la "Respirație asistată" vine, din nou, de la Arcadia Solum, pe blogul ei care merită urmărit, cu observația interesantă, pe care o face încă din primele rânduri, că deși are ca motiv pandemia cartea este scrisă "cu un fel de detașare anxiolitică".

Un sens cumva mai înalt față de ceea ce îmi putea oferi trăirea la nivelul zero al vieții

Am scris Respirație asistată poate și pentru a trece mai ușor prin zilele, săptămânile și lunile de pandemie. Am simțit că fiecare poezie, în timpul scrierii ei, îmi dă un sens cumva mai înalt față de ceea ce îmi putea oferi trăirea la nivelul zero al vieții și că eram apărat astfel, prin scris, de toate schimbările în rău ale unor oameni și de situațiile anapoda care au venit în tot acest timp peste mine, cu tot cu boala și cortegiul ei de frici, cu tot cu diversitatea de lucruri noi și parcă și vechi într-un fel, cu nenumăratele momente de retragere, abandon, tristețe și renunțare, dar și cu puținele pusee de entuziasm care apăreau din când în când ca din senin.

A fost cu adevărat terapeutică scrierea ei, așa cum spun psihologii despre scris, ca și cum mi-ar fi fost oferit un instrument vechi și eficient de supraviețuire însă uitat și ignorat din motive neștiute. Dintre cărțile mele de poezie aceasta este poate cea mai trăită la propriu, pentru că s-a ivit din stările nu întotdeauna clare, deși intense, prin care am trecut în ultimul an și în care am respirat, la figurat și la propriu, dispneic și m-am agățat de orice fir de nădejde și orice mic semn de bunătate umană.

Scrisul este terapeutic

Scrisul este terapeutic conform unor studii serioase. 

Dincolo însă de acest avantaj al netezirii unor asperităţi sufleteşti pe care îl oferă celui în cauză, scrisul are şi calitatea bizară de a fi în acelaşi timp consumator de energii psiho-emoţionale imense şi sursă de încărcare a bateriilor. 

E ca şi cum ai călători cu o maşină fără ca acul indicatorului de combustibil să se mişte. Mai curând te poţi aştepta să se acumuleze ceva pe parcurs, ca în reclamele acelea cu Net-ul care se adună. 

Acumulare aşadar de trăiri rafinate şi bucuria de a privi peisajul la pachet cu lipsa de griji pentru a opri în vreo staţie pentru alimentare. Un perpetuum mobile al vieţii interioare pe care cei dăruiţi cu har îl au la îndemână mereu. 

Ieşind din sfera metaforei, ştiu, sunt destui scriitori care vorbesc despre travaliul scrisului, dar această realitate nu anulează cele spuse mai înainte, pentru că genul acesta de efort conţine şi motivaţia, şi entuziasmul, şi dorinţa de a depăşi nişte limite abia întrezărite la început. 

Bucuria creaţiei nu este o vorbă goală, cu toată banalitatea ei comparabilă doar cu simplitatea unor coperte de carte care cuprind uneori chiar secretul vieţii.

Cititul îți spune mai degrabă ceva despre tine

Cititul îţi spune mai degrabă ceva despre tine, cel care citeşti, decât despre autorul cărţii sau despre lumea pe care o construieşte. Mecanismul psihologic e simplu, acela al comparaţiei pe care eşti invitat să o faci aproape în permanenţă între perspectiva rândurilor, pasajelor şi paginilor şi aceea proprie de care nici nu erai chiar foarte conştient. Un gând, o idee, o reflecţie, o expresie, un cuvânt, fiecare şi toate la un loc au potenţialul de a provoca resurse psiho-emoţionale latente, ascunse, care nu şi-ar fi găsit niciodată vreo formă fără efortul lecturii. Sunt stări de fapt care îţi vorbesc despre cum eşti ca fiinţă umană unică dăruită cu suflet şi creier, într-o lume în care totul curge în viteză. Pentru că lucrurile care contează aici sunt detaliile, ignorate de obicei în fuga noastră după nici noi nu ştim prea bine ce. Iar şansa de a percepe detaliile pe seama acestei paşnice activităţi este un dar despre care ar trebui, poate, să le vorbim mai mult celor care încă nu ştiu de el.

Prezent în "Istoria literaturii române contemporane - 1990 - 2020" de Mihai Iovănel

A apărut la Polirom o carte mult așteptată, "Istoria literaturii române contemporane - 1990 - 2020" de Mihai Iovănel.

La o primă răsfoire, volumul cuprinzând peste 700 de pagini lasă impresia reconfortantă a unei munci de documentare extrem de serioase, așa cum era și de așteptat de la un cercetător precum Mihai Iovănel. Simpla parcurgere a cuprinsului dă seama despre coerența unui demers foarte ambițios de explorare în detaliu a literaturii scrise în ultimii 30 de ani.

Cartea ar fi meritat, mă gândesc, o ediție mai mare, cu corp de literă mai vizibil și poze, ca orice istorie importantă de acest fel, dar poate că au trecut astfel de vremuri și, la urma urmei, poate că e și mai înțelept să ne mulțumim cu o versiune practică, "portabilă", ușor de luat și în călătorie.

Este, firește, impresionant pentru aceste timpuri grăbite să vezi proiecte mari duse la capăt, cu atât mai mult în domeniul literaturii unde, la noi, a început să predomine un fel de politică literară bazată pe impactul imediat și pe interese de grup, în defavoarea scrisului autentic, a scriitorilor adevărați și a sănătății climatului literar. Ele sunt ca o contrapondere la superficialitate și provincialism, așa că "Istoria..." lui Iovănel este cum nu se poate mai binevenită.

Nu intru în detalii acum, pentru că nu am mai scris recenzii de mult și pentru că abia am cumpărat cartea.

Pot doar să mai împărtășesc o bucurie personală legată de această apariție. Am avut surpriza plăcută să mă văd inclus în paginile cărții, cu comentarii, citate și referințe la conceptul poetic al himerismului, ceea ce pentru mine înseamnă o adevărată izbândă ca scriitor.

O spun cu toată onestitatea: în sfârșit, un istoric literar acordă o atenție normală contribuției mele în plan literar într-o istorie a literaturii.

Mă refer la acest detaliu pentru că nu am fost mereu în relații foarte bune cu lumea literară din cauza unui fel al meu poate mai exigent de a vedea lucrurile și desigur a disfuncționalităților și ciudățeniilor acestei lumi speciale. Aceasta chiar dacă în timp am avut parte, încă de la debut, de unele momente clare de recunoaștere ca poet și scriitor.

În fine, acum, iată, un critic și istoric literar din generația mai tânără, Mihai Iovănel, mă așază în pătrățica mea dintr-un câmp vast cu multe pătrățele al literaturii de azi.

El spune că "himerismul poetic" este una dintre reacțiile antioptzeciste importante, că tema bolii și cea a științei sunt specifice pentru "poezia cosmopolită" pe care am scris-o și citează din poemele "Străinul", "Febra" și din altele mai scurte din al doilea volum.

Mai mult, în lista sa cu “90 de cărți reprezentative de poezie” ale acestei perioade este menționat și volumul “Febra” pe care l-am publicat în 1996, iar între cele “90 de volume de ficțiune reprezentative” am văzut inclus romanul “Ospiciul” apărut în 2006.

Dincolo de sentimentul real de împlinire pe care mi-l oferă momentul, la care se adaugă și amănuntul extrem de important că l-am regăsit în această carte și pe fiul meu Ștefan, consider întâmplarea o ispravă literară dintre cele mai adevărate pe care le-am reușit vreodată.

Răspunsuri la ancheta literară "Maeștri și ucenici" (XXVI) de Emilian Galaicu-Păun - Radio Europa Liberă Moldova

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Vasile Baghiu: Nu am beneficiat de o astfel de întâlnire, chiar dacă am cunoscut personal destui poeți pe care îi prețuiesc și de la care am avut de învățat. Lucrurile au mers altfel în ceea ce mă privește, mai aproape de viață cumva, mai domestic, nu prea spectaculos.

Astfel, primul poet adevărat pe care l-am întâlnit în adolescență a fost Ovidiu Genaru, pe care îl vizitam din când în când la casa Bacovia pe când eram elev la Liceul Sanitar din Bacău. Discuțiile cu el și faptul că a acceptat să se uite pe caietul meu de poezii și să-mi spună părerea au fost foarte importante pentru mine, mi-au dat încredere, m-au convins că este ceva în mine care merită să fie amplificat, iar acel ceva era, se pare, starea de poezie.

Profesorul meu de română, Ioan Neacșu, la fel, mi-a oferit reperele de bază în povestea complicată a scrisului, acompaniindu-mi lecturile cu sfaturi și dialoguri extrem de prețioase la acea vârstă. Mai târziu, după ce mă angajasem ca asistent medical la sanatoriul de tuberculoză care avea să mă inspire în aproape tot ce am scris în acel timp dilatat al tinereții, l-am cunoscut la Piatra-Neamț, în ultimii săi ani de viață, pe poetul Aurel Dumitrașcu. Neliniștea lui existențială și preocuparea obsesivă pentru poezie (chiar dacă prea teatrală uneori, după gustul meu) mi-au arătat că poezia poate fi chiar viața omului, că se poate confunda atât de mult cu trăirea încât devine un stil de viață.

Umblând prin biblioteci, anticariate și librării, am reușit, de asemenea, să mă conectez la un fel de spirit universal al poeziei și am fost încântat să descopăr câte un mare poet al lumii în traduceri profesioniste, poet care devenea, firește, un maestru pentru mine, ținând cont de aspirațiile mele cele mai arzătoare.