Un fel de dependenţă de scris

Nu-mi găsesc locul. Au trecut mai multe zile de când am terminat romanul şi înţeleg - parcă mai limpede acum - că am fost prins binişor de un fel de dependenţă de scris. Dependenţă de scris proză, de scris zilnic, de scris dimineaţa devreme. Minunată stare după care tânjesc pur şi simplu în această perioadă în care mă trezesc deschizând un fişier nou şi încercând primele fraze pentru următorul roman. Degeaba răsfoiesc cărţi şi citesc, degeaba scriu câte un poem când şi când. Nici unul din aceste lucruri nu se compară - în puterea de a răscoli resursele de emoţie - cu înaintarea pagină cu pagină în lumea unui roman. Probabil că voi începe curând din nou programul zilnic de scris. Am subiectul, mi-am clarificat povestea, ar trebui să pornesc iar la drum. Chiar aşa. De ce nu? E adevărat că vara - cu zilele lungi, căldurile şi atmosfera de concediu şi vacanţă - nu-mi poate fi aliat în această privinţă, însă sper să mă descurc cumva şi cu acest amănunt. Recunosc că mă stinghereşte un pic şi situaţia ciudată de "manuscris de sertar" şi perspectiva de publicare neclară a romanului abia terminat, că îmi aduce un fel de barieră psihologică la scris, dar voi încerca să uit, sperând că se va desluşi cumva-cumva şi acest aspect, mai devreme sau mai târziu, şi voi ieşi atunci la un liman, cu mulţumirea sufletească şi încrederea pe care le caut, uneori fără să fiu conştient de asta, mereu.          

Cititul, o şansă

Dacă părinții (care au mai rămas prin țară) nu mai aduc (măcar la o lună o dată) câte o carte prin casă pentru copiii lor și nu pun mâna să citească chiar ei în fiecare zi, dacă nu-i iau pe copiii ăștia ai lor de mânuță frumușel să-i ducă în librărie și în bibliotecă, de mici, ca să afle și ei că există asemenea locuri, dacă profesorii nu-și îndeamnă elevii la lectură, nu le oferă liste de cărți și nu discută cu ei despre cărți, dacă media nu-și domolește înclinațiile spre prostituare sufletească, dacă scriitorii și artiștii nu vor da pur și simplu năvală în școli, dacă nici măcar un pic din toate astea și încă altele asemenea nu se va întâmpla, atunci ne vom duce și mai rău la vale, va fi mult mai rău pentru toți.

Niște refugii de lectură

Îmi ofer în aceste după-amiezi de vară fără concediu, după ce am pus punct romanului, niște refugii de lectură. Acum recitesc "Partida de biliard de la 9 1/2" ("Billard um halbzehn") a lui Heinrich Böll, în traducerea lui Mihai Isbășescu, în paralel cu versiunea originală, frază cu frază, ca să-mi îmbunătățesc germana și ca să trăiesc de două ori emoția calmă a scrisului acestui autor de zile mari în casa căruia am avut norocul să trăiesc, ca oaspete, cinci luni, cu zece ani în urmă. Așa îmi întețesc entuziasmul și motivațiile pentru scris, așa îmi pregătesc terenul pentru septembrie, când voi începe un alt roman, așa reușesc să trăiesc jumătate în ficțiune (cartea) și jumătate în realitate sau în memorie (momentul unic de la Langenbroich), ceea ce adaugă acel plus de tensiune și poezie de care am nevoie ca să ies din plasa învăluitoare și cuceritoare a neîncrederii.

Scriitor în România? Cam dificil spre foarte greu, aș zice. Dar nu poți să te plângi, pentru că nici profesor, nici doctor, nici țăran, nici muncitor, nici șomer, nici artist, nici student nu e deloc ușor în țara noastră.

A doua natură

Acum că am terminat de scris romanul înţeleg mai bine tensiunea în care mă ţinea scrierea lui. Mă obişnuisem cu ea, era ca o a doua natură. Acum parcă nu-mi găsesc locul. Nu era vorba numai despre scrisul propriu-zis, care este, în fond, mai mult o chestiune tehnică, dar mai ales despre intensitatea trăirilor pe care le aveau personajele şi de care îmi păsa, despre povestea lumii care se desfăşura, cu toate nuanţele, pagină cu pagină, despre filmul interior al acelei lumi care rula permanent în minte, în versiuni diferite, ziua şi, adesea, noaptea, în sfârşit, despre stresul de a duce la capăt un proiect. Acum mă simt golit parcă de toate resursele. Este un gol pe care, cel mai probabil, voi începe să-l umplu din nou numai când, în toamnă, voi începe următorul roman.

Unele lucruri chiar nu depind de noi

Unele lucruri chiar nu depind de noi. Am terminat de scris romanul, dar publicarea nu poate să se întâmple atât de repede cât mi-aș dori. Entuziasmul meu trebuie să se confrunte, din nou, cu niște realități din țara noastră, a pieței de carte, a interesului pentru carte aflat în cădere liberă, cu semnale care mă aduc, iar, cu picioarele pe pământ. Editura are și ea planurile ei, ritmul ei de lucru, care nu se potrivesc neapărat cu ale autorilor, ceea ce e de înțeles, firește. Fapt este că din cauza acestor nepotriviri, crize și situații, cartea nu prea are șanse – cu excepția cine știe cărei surprize – să apară anul acesta, cum credeam și speram. Răbdare, așadar. Din nou, mai departe, muncă susținută, păstrarea speranței și încrederii. Nu-mi rămâne decât să mă pregătesc sufletește și să mă documentez în vederea începerii la toamnă a unui alt roman, indiferent de ceea ce se va întâmpla în privința publicării acestuia abia încheiat. Bine că există, încă disponibile, neobositele “Planuri de viață”.

Despre cum scriu romanul în timp ce scriu romanul

Dacă în ultimul timp am scris aici despre cum scriu romanul în timp ce scriu romanul, ceea ce a fost (și încă este) - e limpede - un jurnal de creație, aceasta s-a întâmplat în primul rând pentru că mi-a făcut plăcere să împărtășesc cu voi, cei interesați, trăirile, dificultățile, bucuriile, limitele legate de munca propriu-zisă de construire a unui roman, pe care le descopăr și eu pas cu pas, pe viu, după ce le citisem în cărți. Apoi, mi s-a părut mereu că scriind despre scris am șansa de a descoperi lucruri noi, chestiuni tehnice care îmi vor fi de folos la viitoarele romane, că îmi limpezesc gândurile pe acest subiect. Nu în ultimul rând, "writing on writing" este un gen care își merită în sine locul între celelalte, o provocare pentru orice scriitor. Scriind despre scris nu înseamnă că vorbești mai mult decât muncești, cum greșit se pare că poate fi înțeles, ci mai curând că deschizi o ușă a atelierului de lucru, că vrei să oferi o perspectivă asupra muncii tale, că ești interesat de înțelegerea mecanismelor psihologice și tehnice prin care niște trăiri și niște situații de viață se transformă în roman, devin o lume cu autonomia și destinul ei. Iar toate acestea își capătă cu atât mai mult sensul cu cât romanul, adică subiectul acestui gen de scriere, se scrie cu adevărat. De fapt, bucuria este că romanul, în cazul de față, tocmai a fost încheiat, a fost scris. Nu am scris doar că am scris, ci am și scris.

Ai învăţat ceva, e adevărat, dar ai şi experimentat nişte suferinţe

Problema scrierii unui roman este simplă în aparenţă. Ai un subiect, ai şi etapele poveştii pe care vrei s-o urmezi, iar ceea ce îţi mai rămâne de făcut nu este altceva decât să umpli pagină după pagină în fiecare zi până la ultima frază. Scrii aşadar, urmezi un fir, urmezi uneori mai multe fire, iar lucrul acesta are adesea aspecte tehnice descurajatoare. Totuşi, înaintezi, intri în detaliile vieţii pe care o trăiesc personajele, intri în lumea lor, nu te laşi. Ar fi, aşadar, simplu dacă totul s-ar reduce la atât. Numai că tot procesul acesta interferă întotdeauna cu viaţa ta reală şi nu neapărat în avantajul tău, iar la final nu mai eşti acelaşi. Ai învăţat ceva, e adevărat, dar ai şi experimentat nişte suferinţe pe care, fără scris, le-ai fi putut evita. Abia în acest punct începe, de fapt, partea complicată a lucrurilor.

Înainte de trimiterea manuscriului la editură

Am terminat de scris romanul. Îmi este limpede, e clar. Doar niște detalii ar mai fi de pus la punct înainte de trimiterea manuscriului la editură și gata. Acum că proiectul e adus la capăt și sunt relaxat, mă gândesc la vorba aceea pe care unor români le place s-o spună uneori glumind și care se potrivește, cred, și muncii de construire a unui roman: "Băutura e bună, dom'le, da' trebuie să te ții de ea..." La fel și cu scrisul. E bun, dar trebuie să te ții de el. Zilnic, disciplinat, cu obstinație, cu tenacitate. Am început să învăț asta, pe viu. Scrisul este într-un fel ca o băutură tare, cu diferența esențială că nu îți afectează sănătatea. Așa cum bieților alcoolici li se face rău când fac pauză de la consumul de băutură și le vine și mai greu când beau din nou (tocmai din cauză că s-au întrerupt din îndeletnicirea autodistructivă), tot așa și pentru un romancier pauzele de la scris devin praguri de trecut, dificultăți de depășit. Concluzia e, așadar, mai mult decât evidentă. Când începi un roman, trebuie să mergi fără întreruperi semnificative până la capăt.

Sanatoriul Bisericani, scenă de roman

Însemnările mele de pe Facebook, în special jurnalul despre scrierea romanului pe care tocmai l-am încheiat, stârnesc interesul unui ziar local, "Ceahlăul": Sanatoriul Bisericani, scenă de roman

Încă sunt adaptabil

Acum că am terminat romanul, mă simt eliberat, mulțumit. Am lucrat la el (timp efectiv de scris) aproape doi ani, dar proiectul lui e un pic mai întins temporal, pe vreo patru ani. Față de romanul "Planuri de viață", a cărui scriere mi-a luat cinci luni de muncă zi de zi, în 2011, undeva într-un orășel din Elveția, acesta abia încheiat mi-a solicitat mai mult resursele interioare, poate și pentru că e pentru prima dată în ultimii zece ani când scriu o carte în țară, la Piatra Neamț, unde solicitările vieții, la rândul lor, sunt la fel de puternice. Rezidențele literare pe care le-am obținut prin Europa în anii 2000 mi-au dat acel impuls necesar de a continua și mi-au permis să scriu câteva cărți de poezie și un roman, însă în cazul de față am de a face, cred, din nou, ca în anii nouăzeci, cu experiența vieții și a scrisului acasă, iar ducerea acum la capăt a acestei cărți îmi arată în plus, poate, că sunt încă adaptabil. Un alt aspect inedit în cazul acestui roman tocmai adus la final este că în paralel am ținut aici pe Facebook un fel de jurnal de creație, la care ați participat sufletește (prin like-uri, comentarii și mesaje) mulți dintre voi, prieteni FB, lucru pentru care vă mulțumesc din suflet. Săptămâna viitoare cel mai târziu voi trimite manuscrisul editurii, apoi nu-mi mai doresc decât să fie acceptat, să ajungă în librării cât mai repede și, bineînțeles, să fie deopotrivă pe placul cititorilor și al criticilor.

Vasile Baghiu în dialog cu George Chiriac, pentru Hyperliteratura

George Chiriac: Aproape toate cărţile dvs. se bazează pe efectul acesta al poemelor lungi, efect care reuşeşte să construiască o poveste. Aveţi o carte preferată din poezia dvs.?

Vasile Baghiu: Da, este „Gustul înstrăinării”, volumul de debut, apărut în 1994, care cuprinde „Străinul”, „Gustul înstrăinării” şi „Fantoma sanatoriului”,  poemele care au stârnit şi cele mai favorabile comentarii  ale criticii, dar fireşte că fiecare carte îmi este aproape în felul ei. Este necesară, cred, o ediţie profesionistă, o selecţie din toate volumele de poezie.

G.C: Eu mereu m-am ferit de ediţiile acestea în care selecţia unor poeme făcută de autor nu îmi exprimă prea multă încredere, chiar dacă e un autor bun. Eu concep şi văd la rândul meu o carte ca pe un tot unitar, şi – cred cu tărie – fragmentarea distruge acele schiţe care stau în acel invizibil dedesubt al unei cărţi. Selecţia unor poeme este un act de curaj?

V.B: Înţeleg foarte bine perspectiva dumneavoastră şi sunt, în parte, de acord cu ea. La urma urmei se poate scoate şi o ediţie integrală. Selecţia nu e chiar un act de curaj, cred. E mai mult, poate, o acceptare a faptului că nu tot ce ai publicat e la acelaşi nivel. Însă aveţi dreptate, cititorul ar putea să aibă gusturi diferite de ale tale, pentru că tu eşti prea aproape, ca autor, de texte şi le vezi printr-un filtru emoţional, afectiv, subiectiv. Impusul unei noi ediţii în ce mă priveşte vine însă din constatarea că primele mele volume au apărut în condiţii proaste, în ediţii semi-obscure, în anii nouăzeci, într-un timp în care în general cărţile de poezie erau scoase pe la edituri care nu aveau nici o vizibilitate. Nu am fost între favoriţi, aşa că nu aveam acces la ediţiile acelea îngrijite de la „Cartea Românească”, de exemplu. Acolo erau „vedetele” abonate... Iar vedetele sunt şi azi abonate la acele ediţii, traduse (cam fără succes, din păcate, pentru literatura română), premiate etc.... Mai mult pentru cititorii din generaţia dumneavoastră şi pentru poeţii şi criticii generaţiei dumneavoastră aş vrea să fac reparaţia cuvenită. Nu puţini dintre ei spun că îşi aduc aminte de poemele mele din „România literară”, de „Manifestul himerist”, despre care spun că i-au influenţat, aşa că n-ar strica o nouă ediţie. În sfârşit, e doar o idee... Vom vedea.

Am o vară înainte ca să mă gândesc la viitorul roman

Am pus deoparte manuscrisul romanului. De fapt, l-am dat spre lectură unei persoane în al cărei gust literar am încredere. Un ochi din afară poate vedea mai bine greșelile, inadecvările, stângăciile. După mai bine de un an de scris aproape zilnic, mă simt eliberat. Când în câteva zile îl voi primi înapoi cu observațiile de rigoare, voi face din nou o lectură, voi modifica (sau nu) lucrurile semnalate, apoi îl voi trimite editurii. Acum, sunt liber să frunzăresc cărți, să răsfoiesc Internetul, să fac plimbări, să scriu poeme, să trăiesc un pic mai intens clipa. Cartea de psihologia sănătății la care lucrez de ceva vreme la serviciu e pe drumul ei, însă ea nu se intersectează cu zona literară decât poate numai uneori și vag la nivelul expresiei, așa că este ca și cum ar fi vorba despre "altcineva" cu alte preocupări și alte proiecte decât ale mele. Am o vară înainte ca să mă gândesc la viitorul roman, să-mi clarific mai bine subiectul și situațiile, perspectiva narativă și toate chestiunile preliminare, în așa fel încât să mă pot porni din nou pe scris odată cu venirea toamnei.

Mă gândesc la următorul roman

Poate să pară ciudat că deja mă gândesc la următorul roman când abia am pus punct ultimei fraze al celui pe care îl am de mai bine de un an în lucru. După revizuiri și corecturi, îmi doresc să predau manuscrisul chiar luna aceasta editurii, apoi, după o pauză de o vară, în care voi încerca să mă apropii, din nou, mai mult de poezie și - chiar așa - de viață, să pornesc iar, prin septembrie, la drum cu alte personaje, urmând un alt fir și alte situații de viață. M-a prins serios romanul și cred că pentru mult timp de aici înainte. Este plăcerea de a spune povești și de a face incursiuni în lumi noi, o bucurie care îmi dă pur și simplu un plus de stabilitate sufletească în aceste timpuri.

Sfârşitul romanului se amână

Romanul încă în stadiu de manuscris este o fiinţă imprevizibilă. În timp ce îl recitesc conştiincios ca să-l aduc la forma finală, pasaje pe care le uitasem sau cărora nu le dădusem poate suficientă atenţie în momentul în care le-am scris capătă un fel de a doua viaţă, îşi reclamă dreptul la vizibilitate şi la un loc important în toată economia textului, se insinuează în faţă. Nu ar fi nicidecum aceasta o problemă adevărată, numai că sfârşitul se amână iar şi iar tocmai când credeam că era aproape.

Poeme în Familia

Chiar dacă în ultimul timp scriu roman, nu am abandonat poezia. Revista "Familia" include în numărul din mai (pagina 90) trei poeme recente din volumul pe care îl am în pregătire, unul dintre ele fiind și parodiat de Lucian Perța pe ultima pagină. De asemenea, în acest număr, care conține multe lucruri interesante, Ștefan Baghiu își continuă rubrica lui "Mese, texte, oameni" (pagina 74), o bucurie specială pentru mine.

Cititul decurge normal. Viața se ține și ea la pas

Sunt, în aceste zile, la recitirea celor 225 de pagini A4 ale romanului (peste 100.000 de cuvinte), cu hârtie și creion alături (pentru lista de probleme și observații), însă tot nu cred că voi putea preda manuscrisul foarte repede editurii (adică nu în două săptămâni, ci mai curând spre sfârșitul acestei luni), pentru că l-aș da înainte la citit unor persoane în care am încredere, apoi l-aș mai aștepta un timp, pentru clarificarea unor chestiuni care încă nu îmi sunt foarte clare. Plus că am învățat de acum (după experiența cu "Planuri de viață" și după aceasta în care sunt prins acum) că pot apărea mereu lucruri noi, la care nu m-am gândit nici în momentul scrierii (când nu aveam imaginea întregului), nici cu câteva zile înainte (când încercam să pun la cale finalul), amănunte care impun adesea modificări deloc minore. Cititul decurge normal. Viața se ține și ea la pas, alături, cu demnitate și speranță, atât cât este posibil în aceste vremuri.