San Michele, un vis împlinit

Casa lui Axel Munthe de pe Capri, cu aleea mărginită de coloane și toată frumusețea adunată acolo în timp, este poate o minune de care omul este în stare într-o viață atunci când se pliază pe propriile visuri.

Iar faptul că am ajuns acolo și m-am plimbat printre coloane, fotografiat de Iuliana, este unul dintre visurile mele împlinite.

Pompei

O revenire la Pompei, după 16 ani, a fost nu numai dorită, dar cumva și căutată de noi, Iuliana și cu mine, în ultimii ani.

Nu doar pentru că ne interesează poveștile, iar locul spune lumii noastre o mare poveste tragică a lumii de atunci, după o pauză de 2000 de ani, ci mai ales, poate, pentru că ne-a oferit ocazia de a ne gândi, din nou, la lucruri precum sensul vieții și câte și mai câte de acest fel.

Nu numai o călătorie în spațiu, pe o hartă familiară, aș spune, ci și în timp, himeristă, firește

Călătoria ne învață cum este lumea

Unul dintre cele mai bune lucruri pe care ar fi recomandabil să-l facem în viaţă este să călătorim.

E adevărat, acum este mai greu, cu toate restricțiile, dar nu imposibil, plus că sunt niscaiva speranţe că o parte din ceea ce era bun şi normal înainte de pandemie, cel puţin în această privinţă, va reveni.

Călătoria ne învață cum este lumea şi mai ales cum suntem noi, aşa cum nu am reuşi în nicio şcoală şi prin niciun alt mijloc.

Apoi, călătoriile rămân în memoria afectivă, se lipesc de suflet, iar dacă este adevărat că în viaţă contează mult aceste aspecte psiho-emoţionale, atunci călătoria este una dintre cele mai eficiente căi de a deveni mulţumiţi şi chiar fericiţi.

Totuşi, câteva condiţii trebuie, se pare, îndeplinite pentru a face din călătorie o obişnuinţă: să ne dorim mult să vedem alte locuri şi alţi oameni, să lucrăm cu optimism şi entuziasm la planuri concrete în direcţia aceasta, să adunăm în jurul nostru persoane dragi care să fie dispuse să ne susţină şi chiar să ne însoţească, să avem spirit de aventură, să reuşim să punem deoparte ceva bănuţi ori de câte ori avem posibilitatea şi, în fine, să pornim pe bune la drum, adică să luăm bilete, să facem rezervări şi aşa mai departe.

Contează în această poveste şi călătoriile scurte, chiar în regiunea în care locuim, nu trebuie neapărat să ajungem pe cine ştie ce tărâmuri îndepărtate ca să gustăm câtuşi de puţin din bucuria peregrinării. Ideea este să trăim cu intensitate, curiozitate şi calm toată întâmplarea.

Material nu ne alegem cu nimic din această ecuaţie, fireşte, dar viaţa poate căpăta o minunată strălucire care poate fi chiar „sensul” pe care l-am tot căutat mai mult sau mai puţin conştient şi nu l-am descoperit în nicio altă împrejurare şi pe nicio altă cale niciodată.

Poeme în Cafeneaua literară

Opt poeme au apărut

în "Cafeneaua literară"

(2/ 228, februarie 2022, anul XX).

Răspuns la ancheta revistei „Vatra” (Nr. 12/2021). Condiția revistelor de cultură

Ancheta revistei „Vatra” (Nr. 12/2021)

CONDIȚIA REVISTELOR DE CULTURĂ

Cum vi se pare peisajul revuistic românesc?

Cîtă relevanță mai are ediția tipărită a revistelor de cultură în raport cu ediția on-line?

Cum consideraţi că îşi selectează revistele de cultură de la noi colaboratorii?

Cît de deschise spre autori care se autopropun sunt revistele de cultură?

Cum apreciați peisajul literar/ viața literară de azi?

Dar independența de opinie a revistelor?

Ce soluții întrevedeți pentru o mai eficientă difuzare a revistelor culturale?

_________

Revista Vatra: Cum vi se pare peisajul revuistic românesc?

Vasile Baghiu: Mă tem că am mai degrabă o impresie negativă. Revistele, atâtea câte sunt, destul de multe, par muncite, nimic de zis, se vede că redactorii și colaboratorii și-au dat silința să scrie și să facă să apară lucruri cât mai bune, dar e limpede că nu s-a putut mai mult.

Parcă lipsește entuziasmul și inspirația, scânteia aceea de creativitate și vitalitate care să atragă și altfel de public decât cel scriitoricesc. La urma urmei, poate că lipsește chiar viziunea.

Multe par scrise în cerc închis de o singură echipă redacțională „old school”, iar articolele au aerul că trebuia umplut spațiul tipografic.

Este ceva căznit în prea multe eseuri în care se bate cu hărnicie și gravitate apa în piuă, în poeziile călduțe și autocompătimitoare care nu conțin deloc poezie și în prozele diluate până la transparență și împotmolite în subiecte locale nerelevante, în rubricile bătrânicioase în care nu se distinge niciun fir de mesaj.

Se poate spune că revistele nu au identitate, pentru că regăsești în paginile lor aceleași „tristeți provinciale”, aceeași salată de texte și aceeași lipsă de conectare la actualitatea literară nu neapărat din lume, dar chiar de la noi.

Uniunea Scriitorilor patronează o parte din aceste reviste și o face suficient de prost, mai ales în ultimii 15-20 de ani, încât să îi descurajeze de la intenția de colaborare pe mulți dintre scriitorii, în special pe cei mai tineri, care ar avea talentul, cultura și chiar experiența necesare pentru o resetare a viziunii și conținuturilor.

„România literară”, de exemplu, a devenit un instrument de pedepsire și punere la punct a scriitorilor care nu sunt „pe linie”, care au exprimat critici cu privire la stilul de conducere al celor din fruntea organizației, la autoritarismul acestora, la lipsa de transparență în gestionarea resurselor, la favoritismele lor, întocmai cum pe vremuri funcționa revista „Săptămâna”.

Nu mi-aș fi imaginat în anii nouăzeci, când publicam măcar o dată pe an acolo, că această revistă emblematică va ajunge o tribună pentru carieriști și belferi literari, unii deveniți așa între timp. Păcat de unele contribuții foarte bune!

Unele reviste parcă sunt făcute doar pentru armata de sute de autori care încă „trebuie” primiți în breaslă pe „repede înainte” pentru suplimentul de pensie și pentru asigurarea masei critice de votanți, care, toți, au nevoie pentru asta, desigur, de multe cronici.

Noroc că mai există, încă, reviste care echilibrează balanța. Astfel, sunt încântat că „Observator cultural” reușește să mențină un aer de normalitate prin încurajarea spiritului critic și prin conectarea la realitatea culturală de azi și luptă astfel pentru valoare. În ultimii ani, a apărut și o revistă de proză scurtă, „Iocan”, foarte bună, prin selecția serioasă a autorilor și textelor și prin intenția redactorilor de a reanima acest gen literar. „Poesis international” este, la fel, un reper autentic, cu deschidere spre lume. “Vatra” se păstrează și ea în zona cât se poate de onorabilă, mai ales prin organizarea numerelor tematice și prin calitatea textelor. „Orizont” este eclatantă adesea. La fel „Dilema”, care acoperă în bună parte și un spectru extraliterar și poate fi un exemplu pentru revistele strict literare. “Cafeneaua literară”, scoasă undeva în provincie, este peste nivelul unor reviste cu tradiție. „Transilvania” reușește performanța să capete popularitate fără să iasă din rigorile academice. Unele dintre acestea și încă altele, trebuie să observăm însă, funcționează în margine cel mai adesea, în unele cazuri chiar underground, iar aceasta spune mult despre cât de sănătos este mediul literar de la noi.

Din păcate, destule dintre cele bune au mai și dispărut între timp. De exemplu, nu demult, revista „Cultura” întreținea un spirit viu în mediile literare. La fel, o revistă online precum „Prăvălia literară” reușea să umple nevoia de dialog și problematizare, iar „Liternautica”, o revistă online foarte bine structurată și la care am colaborat și eu cu drag câțiva ani tocmai pentru că îmi oferea un spațiu de respirație liberă, și-a încetinit și ea din păcate activitatea. Revista „Timpul” de la Iași era, la fel, conectată chiar la spiritul timpului, dar partea bună este că a revenit în peisaj, dă semne excelente și acum, cu o nouă echipă, reușește să fie la înălțime.

Am sentimentul că nu literatura îi mână în luptă pe cei mai mulți dintre redactori, ci interese locale foarte terestre, că toate conexiunile lor, chiar și atunci când ar avea anvergura intelectuală și culturală să se ridice mai sus de „provincia deserta”, fac parte dintr-un peisaj de cumetrie literară în care preferă să se complacă și care nu poate să ducă la nimic bun.

Nu am făcut o documentare propriu-zisă pentru a răspunde acestei anchete. Încerc să spun câte ceva aici despre o impresie cât se poate de subiectivă, așa, la prima vedere, cum sunt mai toate impresiile.

De altfel, mărturisesc că în ultimii douăzeci de ani nu am avut o plajă prea mare de alegere când am avut de trimis ceva pentru publicare, a trebuit să fac un adevărat inventar și să mă gândesc serios dacă în aceste condiții mai merită să public sau nu.

Am citit și eu, ca toată lumea, articolul lui Ion Simuț, poate cel mai aplicat apărut în ultimii ani pe acest subiect. Și chiar dacă majoritatea ideilor și punctelor de vedere exprimate acolo de criticul orădean sunt în acord cu realitatea, reacțiile au fost de punere la colț a autorului, disproporționate și jenant de ostile, ceea ce arată că lumea noastră literară nu este pregătită pentru circulația liberă a ideilor, ca să spun așa.

A poem in The Orange Room Review

IN THE CROWD 

by Vasile Baghiu 

                     Link to the page in The Orange Room Review

A Japanese man

took photos of

the crowd sur le Quai du Mont Blanc,
in Geneva.
 
It caught me too
when I was admiring the huge
artesian well.
 
I thought then for a second
I would remain
in an album,
somewhere in a house
in Tokyo,
or elsewhere,
and nobody would ever know
who I was.

VASILE BAGHIU (b. 1965) is a Romanian writer, author of six books of poetry, a collection of short stories and a novel published in his country. He has been awarded a few “writers-in-residence” grants, in Germany, Austria, Scotland and Switzerland. Some of his poems written in English can be read in “Poetic Diversity”, “The Blue House”, “Subtle Tea”, “Magma Poetry” and “Southern Ocean Review”. Co-author of “Transatlantic Crossings: The Constant Language of Poetry,” a poetry book released in 2006 by TJMF Publishing. Vasile lives with his wife, daughter and son in Romania, working in the education for health field and completing his studies in psychology.

Scrisul înseamnă muncă. Invitat la emisiunea lui Cătălin Naclad, la Exploziv TV

Invitat la emisiunea lui Cătălin Naclad, la Exploziv TV. Despre scris, literatură, lumea literară, viață.

I

2021

Nu mă pot lipsi aici de privirea în urmă, înspre acest an, 2021, care se încheie curând, altfel unul, la modul general, destul de bun pentru mine.

Ce nu a fost, totuși, OK? Ei bine, se cuvine să încep cu partea aceasta, ca să desenez un tablou cât de cât complet, apoi cred că pot continua și cu lucrurile bune. Nu e cazul să trec sub tăcere, vreau să zic, situațiile cu minus, ar fi fals și formal.

Așadar, fără cuvinte mari, am avut în primul rând, în ianuarie, o trecere razantă pe lângă veşnicie, cu boală pe bune adică, urmată de eforturi de recuperare respiratorie de câteva luni, cu frică și tot tacâmul.

Apoi, deși boala mi-a resetat unele gânduri, idei, planuri și chiar priorități și ar fi trebuit să fie de ajuns pentru partea cu minus, a mai trebuit să trec în același timp și prin emoțiile puternice ale deciziei de a ieşi din învăţământ.

Demisia a fost, pe scurt (am spus povestea aici la vremea ei), din cauza unor oameni ai școlii certați cu simpla bunătate omenească și "ciudoși" pe isprăvile, oricât de mici, ale altora, oameni care, deşi predau la clasă despre minunății precum empatie, recunoaşterea valorii celorlalţi, profesionalism și chiar credință, altceva "fumează" în realitate: ostilitate, abuz, mobbing, nepăsare profesională, invidie, birocratism, oportunism.

Oricum, după şapte ani de muncă devotată în sistem, cu articole și manuale de specialitate publicate (de aici pornea de fapt toată problema, din cât mi-am dat seama), a trebuit (în interesul propriei sănătăţi) să iau decizia să plec, scârbit de climatul toxic, oricum ostil mie, pe care îl întreţineau de mai mult timp acei oameni în şcoală, scârbit şi de indiferenţa inspectoratului local (care nu s-a implicat, la semnalarea mea, pentru o mediere cât de cât) şi a ministerului (care mi-a oferit un răspuns oficial pe lângă subiect, chiar dacă plin de regret etc.), dezamăgit poate şi de lipsa de reacţie dinspre ziariști (o singură televiziune locală mi-a luat un interviu în urma postării acelei poveşti pe FB), resemnat, de fapt, edificat, lămurit, pus la punct, învățat minte.

În sufletul meu i-am iertat pe toți, ca să pot merge liber mai departe, dar de uitat încă nu, pentru că memoria are căile ei secrete, iar unele duc chiar la scris. Le și doresc sănătate și mai ales să ajungă să li se potrivească vreodată vorbele cu faptele, spre binele lor în primul rând, dar mai ales al celorlalți.

În fine, cum-necum, tot răul a fost dat la o parte încetul cu încetul şi mi-am văzut cuminte de drumul meu.

Pot trece, prin urmare, la fața bună și luminoasă a acestui an.

Astfel, o bucurie a fost să pot continua, la ţară, să lucrez, după propriile fantezii de peisagist amator, fie şi numai în zilele libere şi de concediu, la bucata mea de grădină pe care am numit-o, mai în glumă, mai în serios, „grădina poeziei himerice”, la casa părintească, unde adesea m-am simţit excelent în compania surorilor mele şi a cumnaţilor. O muncă din care nu de puţine ori mi-am luat puterea, energia, motivația și inspirația.

Treptat, răul a fost dat cu adevărat uitării în viaţa de zi cu zi din acest an, mai ales că am reuşit, Iuliana şi cu mine, să călătorim în străinătate chiar de patru ori, în unele ieşiri bucurându-ne şi de compania copiilor şi a unor prieteni, în Croaţia (pe Coasta Dalmată) şi în Bulgaria (la Balcic), sau a surorii mele Cati şi a familiei ei, în Polonia, iar la Barcelona să trăim cu intensitate viaţa animată a fabulosului oraş, la care s-a adăugat și o vizită de o zi la Figueres-ul lui Dali.

Cu prietenii, fie de aici, fie din străinătate, de asemenea, nu am ratat întâlnirile, nu am trecut pe lângă încântarea de a ne revedea, iar ei, când ne-am adunat mai mulți în vară, ca în fiecare an, au fost la fel de drăguți ca întotdeauna să-mi ceară să le citesc poezii. Cu alții de aici ne-am ținut de drumețiile noastre neobosiți, plini de prietenie și bucurie.

Cu scrisul am continuat. Aşa se face că am reuşit să public la Eikon un nou volum de poezie, „Respiraţie asistată”, în care am topit câte ceva din experienţa limită din ianuarie, dar şi din întregul an pandemic 2020. Au fost chiar și niște lansări și lecturi publice, online și fizic, în compania inegalabililor eikoniști Valentin Ajder, Vianu Mureșan și Christian Crăciun.

Aş adăuga şi participarea, în toamnă, ca invitat, la Festivalul Internaţional de Poezie de la Bucureşti, unde am avut succes cu lectura poemului „Febra” și m-am simțit recunoscut ca scriitor chiar în țara mea.

Includerea în "Istoria literaturii române contemporane - 1990-2020" de Mihai Iovănel o consider, la fel, o recunoaștere foarte importantă a scrisului meu, care îmi dă un plus de încredere și motivație pentru mai departe.

De asemenea, mai multe poeme apărute în prestigioasa revistă "Coolabah" din Madrid, un interviu luat de "TransCollaborate" din Australia și publicat pe pagina organizației, precum și participarea la workshop-uri online ale acesteia, plus alte apariţii afară, toate sunt mici-mari isprăvi ale mele în plan literar care nu au fost posibile doar pe seama muncii susținute, ci şi datorită deschiderii şi generozității unor oameni minunaţi cărora le sunt profund recunoscător.

La fel, am continuat, în pofida demisiei din învăţământ (şi aş putea spune poate chiar întru sfidarea acelei situaţii), munca la ghidul-manual "Teoria și practica nursing" şi am reuşit să public la Cartea Medicală al şaselea volum, iar acum în decembrie să trimit pentru tipar şi volumul al şaptelea. Sunt atât de mulţumit să văd că lucrarea aceasta a fost inclusă anul acesta şi în bibliografia pentru examenele de titularizare şi definitivare în învăţământul de specialitate, după ce fusese avizată M.E.N. pentru utilizare la clasă încă de la primul volum, iar zeci de şcoli şi unele facultăţi de nursing o folosesc tot mai mult în procesul de învăţământ.

În primul rând însă, mai înainte de toate, minunata întâmplare a venirii pe lume a nepoţelului Ştefan, fiul Ioanei şi al lui Sergiu, este de consemnat aici ca o mare binecuvântare pe care am primit-o şi care ne face fericiți pe toți din familie.

Un an început rău, adevărat, dar continuat cu mulțumire, bucurii, împlinire și fericire. Și cu poezie, pentru că am început recent un experiment insta-fb poetic care pare să ducă mai departe, să fie mai mult decât niște postări de poezii.

Iar acum, mărturia-bilanț fiind făcută, nu-mi rămâne decât să vă doresc tuturor să aveți parte de un Crăciun fericit, Sărbători cu bine și un An Nou cu sănătate, bucurii și împliniri!

Viața trecută în pagini de carte

Tinerețea are deciziile ei misterioase. S-a confirmat și în cazul meu. Influențat de lectura fabulosului roman "Muntele vrăjit", am hotărât, la 18 ani, proaspăt absolvent de liceu sanitar, să mă duc să îngrijesc bolnavi de tuberculoză într-un loc izolat din munți, la Sanatoriul Bisericani.

Speram să înțeleg mai bine și mai repede oamenii și viața, iar pe baza aceasta să scriu. Aveam mintea plină de idei, planuri, speranțe, idealuri. În mare parte mi s-au împlinit, iar aceasta este poate o probă că în viață merită să îndrăznești.

Nu regret nimic, firește, pentru că viața de acolo, cu momentele ei intense, nu numai că a fost trăită, dar a trecut și în pagini de carte.

Merg și pe mâna cititorilor

Nu voi fi descurajat în scrierea cărţilor mele nici de ambiguitatea politicii culturale a vreunui institut cultural, nici de ostilitatea indiferentă a vreunui minister al culturii, nici de apucăturile comunistoide ale vreunei uniuni de scriitori, nici de planurile editoriale clar-obscure ale marilor edituri, nici de lipsa de caracter (şi poate de cultură, inteligenţă şi curaj elementar) a atâtor critici, în fine, nici de vânzoleala zâmbitoare, oportunistă şi obedient-umilă a provinciilor. Nu am fost şi nu sunt "de-al lor"! Încrederea mea se bazează doar pe credinţă şi pe tot ceea ce am văzut în rezidenţele şi călătoriile mele prin Europa (obţinute fără proptele de la noi!), dar şi pe cititori. Da, merg şi pe mâna cititorilor, pentru simplul motiv că de atâtea ori am fost şi eu cu ei, de partea lor, în tot acest timp. Şi ştiu că mulţi ştiu asta... Voi merge înainte.

"Fantoma sanatoriului"

Acesta este "muntele vrăjit" din viața mea și din scrisul meu, din aproape toată poezia primei tinereți și din romanele "Fericire sub limite" și "Ospiciul". Când am hotărât ieri să ieșim pe dealurile Sanatoriului Bisericani, am pus din mers în rucsac și antologia "Fantoma sanatoriului" cu gândul să-i fac poze la locul faptei.

Două le adaug și aici, inclusiv una cu un uimitor ceas solar de pe biserica din spatele pavilioanelor.

Aici am îngrijit bolnavi ca asistent medical și am locuit, din 1984, imediat după liceu, până în 1990. Aici am trăit învăluit în poezia bolii și a morții, dar și a prieteniei, a dragostei și a vieții, a călătoriei imaginar-himeriste și a transfigurării.

Locul și clădirile sunt într-un fel de transformare acum, unele lăsate să se ruineze, dar încă păstrează semnele acelor ani.

Am fost emoționat să le revăd. Este o lume pe care am purtat-o în suflet mereu, punctul de plecare al înțelegerii vieții și împăcării cu ea, așa cum a fost și cum îmi este dat s-o trăiesc

Aș compara climatul literar din România cu al unui salon de spital cu ferestrele închise

Cărţile mele sunt scrise pentru cititorii de azi şi spun câte ceva și despre lumea de azi. Este adevărat, eu nu fac parte din grupurile de scriitori şi critici din jurul editurilor, revistelor sau al altor centre de putere cultural-literară moştenite în mare parte din epoca dinozauriană a dictaturii sau utilizând încă şi azi mijloace de afirmare şi promovare de atunci, însă îmi văd de treabă mai departe, scriu mai departe, cu speranţa (singura rămasă) în cititori, care vor înţelege şi de acum încolo, cred, poate chiar mai limpede, cam cum stau lucrurile cu adevărat în literatura română contemporană. Fiecare victorie, oricât de măruntă, pe care am obţinut-o în plan literar a venit cu muncă şi efort, pe cont propriu, fără sprijin instituţional sau de alt fel. Nu sunt naiv şi ştiu că lumea nu e dreaptă, dar cred că există şi în lumea literară de azi de la noi, la fel ca în politică, un climat nesănătos. Până când nu va fi o dezbatere adevărată în legătură cu imposturile, falsurile, nedreptăţile din această lume literară, nu vom avea nici o recunoaştere adevărată a literaturii române afară şi cu atât mai puţin o recunoaştere a literaturii române acasă, în faţa cititorului român. Și pentru că tot trecem printr-o pandemie, aș compara climatul literar din România cu al unui salon de spital cu ferestrele închise.

Scrisul îmi alungă adesea frica de moarte

Dacă mă gândesc acum din nou la literatură și mai ales la scris, cred că munca scrisului mă protejează într-un fel interesant, îmi aduce bucurie și mulțumire tocmai atunci când nimic din lumea în care trăiesc nu pare să se plieze pe sufletul meu. Și mai cred că scrisul îmi alungă adesea frica de moarte, iar asta se întâmplă datorită puterii extraordinare pe care o are de a dilata timpul și de a transforma micile întâmplări de zi cu zi în evenimente emoționale cu bătaie mai lungă decât linia orizontului. Trăiesc într-un cuib de protecție construit din fraze, versuri, capitole, pasaje, cuvinte și mai ales din trăiri atât de aparte pe seama lor încât mereu va fi nevoie de noi pagini pentru a le cuprinde.

Străin în spațiul în care îmi fusese dat să trăiesc

Înainte de a născoci "himerismul poetic", adică trăirea eliberatoare a unei vieți
paralele prin mijlocirea poeziei, am trecut ani la rând, în copilărie, în adolescență și în prima tinerețe, prin stări de dedublare care mă făceau să tânjesc după lumi îndepărtate și necunoscute și să mă simt străin în spațiul în care îmi fusese dat să trăiesc. Astfel, am purtat cu mine în suflet o nostalgie răscolitoare a timpurilor și locurilor din acest univers pe care-l considerăm al nostru, un sentiment care, deși ar fi putut să-mi blocheze viața și să facă să nu se aleagă chiar nimic din planuri, visuri și idealuri, mi-a dat un fel de aripi de imaginație care mă poartă și acum uneori peste lume în întregul ei, cu diversitatea ei, așa cum este ea în capul meu, lumea din mintea mea, aceea care contează poate la fel de mult cât realitatea, cu toate nepotrivirile de nuanțe și infinitele posibilități de modificare în acord cu suferințele și fericirile trecătoare.

La Festivalul Internațional de Poezie București

Pe 16 octombrie am ajuns la București, pentru lectura de 10 minute pentru care am fost invitat la Muzeul Național al Literaturii Române în cadrul Festivalului Internațional de Poezie. Un drum de aproape 400 de km, cu mașina, pe ploaie, apoi a doua zi, duminică, la întoarcere, același drum pe vreme bună, singur, doar cu gândurile mele din cap și muzicile de pe CD-uri. Am prins numai ploaie în ziua lecturii, dar totul a fost compensat de atmosfera foarte bună și călduroasă de la MNLR, asigurată de gazdele prietenoase Loreta Popa, Gabriela Toma, Luana Stroe și echipa. Am fost bucuros de revederea la fața locului, după nici nu mai știu câți ani, cu poetul Robert Șerban și să-i ascult pe Zoom și pe înregistrări pe alți poeți invitați. Toată povestea a meritat, inclusiv să citesc, în fața unui public empatic, chiar dacă restrâns de pandemie și de ploaie, "Febra", poemul lung din 1996 care ilustrează poate cel mai bine "himerismul poetic". Și în general a meritat să fac drumul acesta de dragul poeziei și al celor care m-au invitat, totul cu speranța că vom reveni curând la normalitatea de dinainte de aceste schimbări.

Mereu un filtru literar modifică lucrurile

Sunt tentat tot mai mult să privesc întâmplările vieții ca pe niște pasaje de roman. Iar materia primă este din abundenţă în ultimul timp, slavă Domnului! Rezist binișor tentației, de fapt, și încerc să trăiesc ceea ce am de trăit, dar mereu un filtru literar modifică lucrurile, le "ficționalizează". Nu este vorba, cred, despre acel tip de deformare profesională pe care îl vedem uneori la psihologi, la medici sau la profesori, ci mai mult poate despre un fel de ochi al minții care vede dincolo de
aparențe și încearcă să extragă vreun înțeles sau vreun sens din orice. Scrisul - înțeleg aceasta mai bine pe măsură ce mă scufund mai mult în propriile scrieri - devine un instrument eficient prin care se poate ajunge la un soi de cunoaştere şi înțelegere, chiar dacă în mod ciudat intuiesc că la sfârșitul sfârșitului suplimentul de emoție și trăire căpătat cu ajutorul lui nu-ți dă și sentimentul că deții ceva, ci mai degrabă că ai pierdut.

Barcelona este orașul în care peste tot parcă ar fi centru

Am încheiat o nouă călătorie. Pentru aceste timpuri, mi se pare foarte mulțumitor că a fost posibilă. Barcelona este orașul în care peste tot parcă ar fi centru. Oriunde am umblat în cele șapte zile ale vizitei noastre aici animația era în toi, stațiile de autobuz și de metrou la îndemână, parcurile îngrijite, punctele de vizitat răsărite ca din pământ, terasele primitoare, străzile, piețele, bulevardele foarte vii, iar lumea hotărâtă parcă să treacă mai repede peste impasul pandemic și să uite că a trebuit să se confrunte cu el. Chiar dacă rata de vaccinare în Spania este foarte bună, de peste 80 %, în interioare încă se poartă masca obligatoriu, iar în locurile aglomerate în aer liber cei mai mulți preferă, la fel, să poarte masca. Între spiritul comunitar și individualism ei au ales prima opțiune. Rezultatul? Degrevarea serviciilor de urgență, scăderea numărului de decese și revenirea la un stil de viață aproape ca înainte. Când văd ce este la noi, mă apucă tristețea. Este pentru a treia oară când vizităm Spania, iar impresia mea este și acum, cum a fost de fiecare dată, a unei țări care știe să-și valorifice resursele, care îmbină pragmatismul și hărnicia cu viața lejeră și poezia. Calmul și lipsa de crispare sunt dominante în peisajul străzilor, iar viața, așa cum se vede, este aici o valoare în sine adevărată care merită îmbogățită și apărată. Mi-ar plăcea să trăiesc în această țară măcar o vreme, un an sau doi și să uit de situațiile anapoda din absurdistanul de la noi, dar aceasta este acum doar o idee. Am dat o fugă într-o zi, cu trenul, și până la Figueres-ul lui Dali, ceea ce a fost o încântare, dar în Barcelona am văzut și am trăit atât de mult în numai o săptămână încât parcă a fost o lună: portul și plaja Barceloneta, Sagrada, Muzeul Picasso, Muzeul Național de Artă, Muzeul Etnologic, Palatul Muzicii, Las Ramblas-ul, Parcul Güell, minunăția de zeci de străzi și piețe. Am stat chiar și la o fiesta cu temă medievală și am înțeles cum lucrează memoria peste timp și transformă istoria în prilej de sărbătorire. Oriunde s-a putut am scris pe carnetul pe care l-am avut mereu la îndemână, iar poemul meu călător a căpătat contur. Sunt multe de spus, dar rămâne să revin cu alte ocazii sau rememorări în timp.

Performerii stradali și târgurile de vechituri

Mă emoționează performerii stradali, am scris într-o postare recentă, pentru că arta lor e directă și așteaptă recunoaștere și o plată simbolică pe loc. Este multă poezie în această formă de expunere care ne oprește o clipă pentru a vedea rostul alergăturii noastre neobosite pentru cele materiale.

La fel, târgurile de vechituri, pentru că lucrurile care au avut locul lor cândva în niște case și sunt acum de vânzare pe niște mese, amestecate între ele, spun povești de viață, mai limpezi sau mai încifrate, oricum niște povești despre timp și sensul vieții pe pământ.

Fira Medieval a Creu Coberta (Barcelona)

Fira Medieval a Creu Coberta, o sărbătoare importantă pentru Barcelona, se întâmplă acum la sfârșit de septembrie și început de octombrie, iar noi am fost norocoși să fim aici și să și locuim chiar lângă Carrer de Creu Coberta, o stradă nesfârșită care se umple în aceste zile de mii de oameni dornici de distracții, care vând și cumpără, iau masa și stau la un pahar (cu mare chef de vorbă, am remarcat), se uită la spectacole cu subiecte inchizitorial-medievale (în care acum binele învinge răul, iar acuzații sunt eliberați, după lupte, în aclamațiile mulțimii), se plimbă, se bucură pur și simplu de viață. Impresionante spectacolele (voi posta separat, poate chiar azi, două-trei foarte scurte înregistrări) în care actorii pun multă pasiune și își iau foarte în serios rolurile, iar spectatorii participă, strigă, țipă, aplaudă! La fel concertele de muzică locală, care dau și mai multă culoare sărbătorii. Am stat și noi până mai târziu încântați de bucuria oamenilor și mulțumiți că am avut șansa de a fi aici la un astfel de eveniment.

Muzeul-Teatru Dali din Figueres

A trebuit să înfruntăm greva spaniolă a căilor ferate, cu slalom printre puținele trenuri disponibile, pentru a ajunge azi, plecați de dimineață din Barcelona, la Figueres, la Muzeul-Teatru Salvador Dali. Și a meritat pe deplin, pentru că rar am văzut un muzeu (un loc) dedicat unui artist mai bine organizat (în sens de spectaculos) ca acesta. Am găsit aici o mulțime de lucrări ale faimosului excentric al secolului, inclusiv autoportretul cunoscut. Ne-am bucurat enorm de apropierea de capodopere, de spiritul unui artist unic pentru care timpul devenise atât de material încât până și ceasurile se scurgeau peste tot în tablourile sale.

O vizită pe care nu o voi uita niciodată!