Catedrala uimitoare a lui Gaudi

S-au spus multe cuvinte la superlativ despre această catedrală uimitoare a Barcelonei și despre creatorul ei genial Gaudi. Toată povestea este, la fel, impresionantă.

Noi suntem doar mulțumiți că am ajuns să o vedem în această viață. Și nu știu, poate că o să scriu cândva-ceva în legătură cu acest moment important pentru noi, Iuliana și cu mine, măcar un poem, ceea ce nu înseamnă desigur mai nimic, dar este sigur că mă voi gândi adesea la această creație și la această zi.

Cei care ați vizitat Sagrada Familia știți despre ce încerc să tot spun aici, pentru că am sentimentul că nimeni nu poate rămâne indiferent la vederea ei.

Călătoria se trăiește, dar se și scrie uneori, ca poezia

Călătoria se trăiește, dar se și scrie uneori, ca poezia, iar amestecul de trăire și scris ne poate oferi, pe seama incursiunilor în lumea noastră colorată, un plus de înțelegere.

Compar emoţia dinaintea unei noi călătorii cu aceea din momentul în care cumperi o carte pe care ţi-ai dorit-o şi abia aştepţi să ajungi acasă şi să începi să o citeşti.

În plus, călătoria te implică pe mai multe planuri. Trebuie să te mişti din zona de confort, cum se spune acum, să ţii cont de rezervări, orare, să ai în vedere bagaje şi formalităţi, să parcurgi distanţe, cu avionul, cu maşina, cu bicicleta, pe jos, să te documentezi cât de cât despre locul în care ajungi, să faci poze, să vorbeşti poate cu unii oameni pe care îi întâlneşti, să participi, cu alte cuvinte, la propria aventură. Şi mai ales să ai norocul ca omul drag de lângă tine să fie pe aceeaşi lungime de undă (sau mai degrabă în aceeaşi doagă în neliniştea de a porni la drum şi în dorinţa de a împărtăşi bucuriile peregrinării.

Călătoria este pentru mine, poate mai mult decât lectura, şansa unei breşe în zidul invizibil al vieţuirii obişnuite, întruchiparea maximă a poeziei trăite, posibilitatea de a cunoaşte frumuseţea fără egal a lumii himeric-reale în care ne este dat să trăim.

Iar apropierea de momentul aterizării la Barcelona îmi dă acum o senzație de trăire pe viu a unei experiențe livrești încercate cândva în trecut și aproape uitate, în poemele lungi ale primei tinereți, sentimentul de aducere la nivelul zero a vieții imaginare.

Un roman este o construcție pe care trebuie să o ridici de unul singur

Scrierea unui roman este o aventură la care eu unul m-am încumetat de câteva ori, aș zice cu destul de multă inconștiență, pentru că este nevoie și de așa ceva. Că a meritat de fiecare dată încercarea e adevărat, recunosc, dar asta o pot spune acum, după ce s-a consumat și s-a împlinit efortul, după ce editori de top le-au publicat, după ce destui critici au văzut ce era de văzut, după ce atâția și atâția cititori mi-au transmis impresiile lor bune și foarte bune. 

Un roman este ceva atât de complicat și sofisticat, atât de anevoios și la risc, atât de bizar ca realizare umană încât probabil că romancierii ar merita un statut special de ființe rare, nu știu, un fel de lege de protecție ca pentru speciile pe cale de dispariție. :) 

Marea cu sarea înțelegerii

Una din părţile bune ale acestei poveşti legate de scris, de scrisul prozei mai ales, este că nu te scoate din realitatea în care trăieşti, pentru că trebuie mereu să ai un ochi deschis asupra a ceea ce se întâmplă în jur şi mai departe în lume, pentru exerciţiul observaţiei, atât de necesar unui prozator. Spre deosebire de un poet (iar în ce mă priveşte - slavă Domnului! - am experimentat şi povestea poeziei), un prozator nu trăieşte ataractic, nu se rupe de realitate, nu se abandonează cu totul universului pe care îl crează. El trebuie să facă naveta între viaţa lui şi viaţa din roman permanent. Altfel, substanţa prozei sale se poetizează, se infuzează liric, ajunge să opereze cu alte mijloace, străine de scopul cu care pornise încă de la prima frază a romanului. Dacă un poet e mai mereu absent din propria viaţă (pe care, culmea, o înţelege foarte bine), un prozator e foarte prezent pentru că simte că substanţa scrisului său vine din cotidian, nu din viaţă aşa la modul absolut, ca în cazul poeţilor.

Oamenii prietenoși ne fac viaţa frumoasă

Starea de bine, mulţumire şi sănătate pe care o trăim uneori o datorăm în cea mai mare parte oamenilor prietenoşi. Ei ne fac viaţa frumoasă şi dau sens zilelor noastre pe pământ. A reuşi să-i cultivăm şi să-i păstrăm în preajmă este în primul rând un dat natural care vine din structura caracterului nostru, dar şi o artă care se învaţă. Tot aşa cum a-i evita pe cei ostili şi invidioşi este un semn de conştientizare a unicităţii trecerii noastre prin această lume, a valorii timpului care ni s-a dat şi a obligaţiei pe care o avem faţă de noi înşine de a nu risipi darurile primite. Încercarea de a-i schimba pe cei incapabili de sentimente pozitive nu e tocmai lipsită de rost, dar s-a dovedit din păcate mai mereu ineficientă. De aceea, cel mai înţelept este probabil să ne înconjurăm, atât cât stă în puterea noastră, de oameni de treabă şi, la fel, să păşim pe partea cealaltă a drumului atunci când suntem pe cale să-i întâlnim pe cei falşi, prefăcuţi sau agresivi de-a dreptul. Este aici, poate, şi ceva din legile autoconservării, dar şi o metodă de limitare a efectelor răului în lume.

Pagini pe care le-ai scris cândva

Toate lucrurile peste care treci în grabă și pe care le dai la spate cu gândul că ai scăpat de o povară au obiceiul să-ți iasă în față când te aștepți mai puțin, ca o surpriză plăcută cel mai adesea. Pagini pe care le-ai scris cândva și despre care ai crezut că nu sunt prea izbutite capătă azi, la o nouă lectură, valoarea pe care o aveau și pe care nu ai văzut-o. Toate bune și frumoase până aici, numai că deși valide literar ele și-au pierdut ceea ce aș numi conexiunea la timp și plutesc așa parcă într-o zonă de graniță, unde totul poate căpăta sens sau se poate pierde ca și cum nu ar fi fost niciodată.

Un punct de sprijin în Univers

Locul în care te-ai născut şi ai crescut înseamnă mult. Este un punct de sprijin în univers la care te duce gândul mereu oriunde te-ar purta paşii în această lume. Iar noi, românii, suntem păcătoşi, sentimentali, vai de capul nostru la acest capitol. Ne este dor şi de nucul din grădină, şi de buruienile de pe marginea şanţurilor, şi de pietrele de pe malul râului din faţa porţii. Mă uitam cu ani în urmă, pe când mă aflam într-o rezidenţă literară germană, cu sentimente amestecate, de admiraţie şi compasiune, la nişte prieteni britanici care nu păreau absolut deloc atinşi de boala aceasta a dorului de casă, de care noi suferim amarnic. Pentru ei, lumea întreagă era casa lor. Întâi am zis că este mai bine aşa cum sunt ei. Apoi, mergând pe acest fir al gândului, chiar am conchis în sinea mea că ei au în fond puterea de a-şi ţine sub control sentimentele şi tendinţa de confesiune, ceea ce este o calitate. În fine, m-am gândit şi la ceea ce pierd, totuşi, în viaţă în lipsa acestei trăiri emoţionale de care noi părem copleşiţi când suntem departe, plecaţi. De fapt, nici nu ştii cum este mai bine.

Conştiinţa cauzelor bune

Curajul, puterea sufletească şi demnitatea au rădăcinile în viabilitatea şi temeiul civic-moral al planurilor şi idealurilor. Tupeul e manifestarea minciunii, falsului, individualismului şi proastei-creşteri. Nimic nu ne susţine mai bine în această lume deloc lipsită de nedreptate şi impostură decât conştiinţa cauzelor bune şi drepte, a celor care au pur şi simplu legătură cu oamenii. Pe ea se reazămă rezistenţa în munca de fiecare zi, trecerea peste dificultăţi, capacitatea de a îndura umilinţe. Dacă mai este şi credinţă, e şi mai bine, se poate merge fără teamă înainte, pe drumul bun.

Eram pe atunci (şi sunt şi acum) tulburat în special de muzica lui Beethoven

Toată adolescenţa, la începutul anilor optzeci, am trăit cu muzică simfonică şi cu lecturi care mă scoteau din realitatea vieţii de zi cu zi şi îmi umpleau sufletul de speranţă.

La un moment dat mă aflam în practică la spital, la chirurgie, ca elev al unui liceu sanitar, la Bacău, şi îngrijeam cu devoţiune zi de zi un pacient care căzuse cu bicicleta şi avea numeroase răni pe o parte a corpului. Era un violoncelist de la Filarmonica din Bacău căruia în discuţiile noastre i-am spus cât de mult iubesc concertele lor din fiecare vineri (la care mă duceam sărind gardul de la cămin), cât de mult însemnau ele pentru mine. La sfârşitul celor câteva săptămâni de îngrijiri, m-am pomenit din partea lui cu unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit în viaţă: un abonament permanent la Filarmonică.

Eram pe atunci (şi sunt şi acum)
tulburat în special de muzica lui Beethoven. Eram scufundat complet în simfoniile, concertele şi sonatele lui.

Cum lucrurile se leagă în viaţă, Dumnezeu mi-a dat această şansă să ajung, în 2011, la casa din Bonn a celui a cărui muzică se confundă în memoria mea cu adolescenţa trăită în oraşul lui Bacovia.

Şi îmi aduc aminte cu plăcere de acel moment german, pentru că mi-a arătat că lucrurile se leagă în viață în cel mai misterios mod posibil și că tot ceea ce trăim poate avea un sens nu numai pentru clipa prezentă, ci și pentru mai târziu sau în absolut.

Scriu pentru că motivaţia mea nu ţine de lumea exterioară

Sunt întrebat uneori cum reuşesc să scriu, mai precis cum reuşesc să mă mobilizez în fiecare dimineaţă pentru a-mi continua paginile în condiţiile în care tendinţele (trend-urile) lumii din jur sunt cum sunt, în care manelizarea, dezalfabetizarea, deculturalizarea prind parcă tot mai mult teren, în care nici beneficii materiale nu am de pe urma scrisului.
Răspunsul este simplu, chiar dacă mă surprind şi eu uneori clătinându-mă în convingerile mele: scriu pentru că motivaţia mea nu ţine de lumea exterioară, ci de lumea mea sufletească, de impulsurile şi elanurile mele interioare, dar şi de speranţa secretă că toate astea nu vor dura la infinit şi că oamenii se vor întoarce la viaţa adevărată, la valori, la lectură.

Nicăieri în lume valorile adevărate nu au apărut în absenţa criticii

Am sentimentul că nu vom atrage niciodată cu adevărat atenţia ca scriitori - nici cititorilor români, nici celor de afară - dacă nu vom scăpa de îngâmfarea auctorială penibilă (specific românească oare?) şi nu vom renunţa la ideea păguboasă că scrierile noastre nu pot fi nicicum obiectul contestării critice. Nu e deloc plăcut să fii criticat, fireşte, dar nicăieri în lume valorile adevărate nu au apărut în absenţa criticii, iar principiile libertăţii în artă şi în viaţă trebuie să poată fi aplicate şi pe operele noastre unice și nemuritoare. Dacă nu acceptăm această minimă condiţie, picăm în capacana unei inadecvări.

Cum reaua-intenţie e întotdeauna uşor de detectat într-un demers critic, e necinstit şi inutil să o vedem în toate demersurile critice care pun la îndoială genialele noastre scrieri.

E necinstit, pentru că e mai uşor să pui în funcţiune maşinăria victimizării şi delirul persecuţiei decât să reflectezi o clipă la realitatea lucrurilor.

Cred că literatura română nu se poate afirma aşa cum ar merita şi din cauză că nu funcţionează în interiorul ei spiritul critic.

Ne trezim adesea luați pe nepregătite

Deşi ajungem, în timp, să învăţăm din mers despre oameni, nu reuşim să integrăm lecţia aceasta în propriile situaţii de viaţă şi suntem mai mereu luaţi prin surprindere. Răutatea gratuită, de exemplu, este ceva ce nu voi înţelege probabil niciodată, oricâte instrumente de explorare aş folosi. Explicaţii pentru pornirile ostile fără motiv sunt destule: istorice (anii de teroare comunistă şi firele de legătură încă puternice în societate), educaţionale (marginalizarea valorilor etic-morale şi culturale), sociale (manelizarea şi isterizarea oamenilor prin mass-media), politice (proliferarea liderilui politic "şemecher" şi "descurcăreţ"), psihologice (traume şi frustrări acumulate) etc.. Cu toate acestea, ne trezim adesea luaţi pe nepregătite, învinşi, puşi la punct, fără replică, reduşi la tăcere. Şi este nevoie de multe resurse sufleteşti pentru a trece cât de cât cu bine prin astfel de încercări.

Un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei

Poeţii şi scriitorii au căi individuale nebănuite şi misterioase prin care ajung la ceea ce se poate numi marcă personală sau stil propriu. Pregătirea filologică este foarte utilă, însă nu întotdeauna suficientă. Sunt nu puţine cazuri notorii în care diferenţa au făcut-o alte achiziţii culturale şi alte tipuri de experienţe de viaţă, paralele cu literatura. De altfel, se ştie prea bine că poezia şi artele în general au de câştigat din atingerea cu celelalte zone ale cunoaşterii. Dacă mă gândesc la ce mi-a folosit în poezie mie personal, cum se spune, interesul şi pentru alte domenii decât cele literare, pentru geografie şi călătorii, pentru ştiinţe şi medicină, pentru psihologie şi educaţie, pentru istorie şi politică, răspunsul scurt ar fi că poemele pe care le-am scris au căpătat, încă de la început, un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei şi s-au încărcat de acel tip de nostalgie a exoticului sau necunoscutului pe care toţi poeţii îl caută (mai mult sau mai puţin conştient) şi care pe mine m-a pregătit pentru punerea la cale a "himerismului poetic".

Balcic, mon-amour!

Am fost recent pentru câteva zile la Balcic, a treia vizită pe care am făcut-o acolo. Locul ne-a plăcut de prima dată când, în plină pandemie, anul trecut, am încercat o ieșire (cam singura posibilă atunci în orizontul nostru) din atmosfera agitată de la noi. Apoi am repetat, prin septembrie, incursiunea doar pentru a-i însoți pe niște prieteni și a împărtăși și cu ei bucuria. "Cuibul de liniște", cum îl numea Regina Maria, își merită numele. Pensiuni modeste și curate, cu piscine și locuri umbroase, faleza cu terase amenajate cu gust unde meniurile sunt scrise în română, unde chelnerii, de o amabilitate neostentativă, neșmecherească, îți vorbesc și ei în română servindu-te, între alte bunătăți balcanice, cu midiile gătite ca nicăieri și la prețuri foarte bune, marea cu farmecul ei care nu se demodează niciodată, castelul din apropiere cu grădina botanică și istoria lui, totul face din mica localitate un frumușel cuib de recluziune de vacanță plăcut și nepretențios.

Ca să nu mai spun că anul trecut locurile m-au și inspirat și am scris acolo o bună parte din "Respirație asistată", pe carnetele mele nelipsite și poate demodate, ceea ce nu a mai fost cazul acum, când nu mi-am mai propus nimic legat de scris sau citit, ci numai contemplare și odihnă.

Timp suspendat

Iulie și august sunt un timp mort. Știu, cei care lucrează pământul, cei din industria turistică și atâția alții au destul de lucru și în această perioadă a anului și foarte probabil că resimt, dimpotrivă, plinătate, sens, rost și tot ce are legătură cu agitația oamenilor pentru felurite cauze și scopuri. Eu simt însă aceste zile de vară ca pe o parte a vieții care nu îmi aparține. Este ca și cum mi s-ar permite să trăiesc, dar asta nu ar conta la cronologia existenței mele, ar fi doar un pasaj de trecere înspre altceva mai limpede și mai ușor de prins în ecuația personală. Orice aș face, orice aș scrie, orice plan aș pune la cale, totul trece acum pe o linie moartă, se topește în orizontul de lumină intensă care șterge nuanțele, se pierde în zarva generală a vacanțelor infinite.

De amorul artei

Acum este probabil perioada cea mai potrivită în care dacă eşti scriitor poţi scrie cu adevărat mai mult pentru tine şi de amorul artei, pentru că a devenit, se pare, un pic mai dificil să publici, nu numai să trăieşti şi să munceşti, editurile sunt şi ele în impas, cum mai toate merg palid peste tot, plus sentimentul că nu e momentul pentru literatură şi artă, iar perspectivele se cam închid, intră în zona de ceaţă. Ştiu că nu sună prea optimist, dar un pic de realism nu strică niciodată. Poate fi chiar motivant, mobilizator, inspirator şi aşa mai departe, un truc prin care se pot reseta energii ascunse şi din care te poţi alege, în timp, cu unele rezultate şi isprăvi neaşteptate. Ceea ce nici aşa nu contează foarte mult, însă orişicât, ar fi mai mult decât nimic, indiferent cum va fi să fie.

Contează doar ceea ce poate fi pus în mişcare de energiile afective

Nu am decât darurile primite de la Dumnezeu, de care sunt la fel de conştient cum sunt de natura trecătoare a vieţii omului pe pământ şi pe care am încercat mereu să le pun cât de cât în funcţiune. Şi mai am oamenii dragi din familie şi prietenii, atât cât sunt și ei prin preajmă, aproape, pentru că fiecare are la urma urmei viața sa. Prin asta mă consider bogat şi norocos. Restul este viaţă de zi cu zi, obişnuită, cu suişuri şi coborâşuri, cu isprăvi şi eşecuri, cu melancolii şi exuberanţe, cu desnădejdi şi speranţe, cu umilinţe şi momente de mândrie, cu bucurii şi tristeţi, este trăire la nivelul zero. Intuiesc sensul vieţii. Am fost de câteva ori chiar pe punctul de a şti sigur din ce e plămădit, dar nu pot să-l descriu niciodată în câteva fraze, pentru că o astfel de intenţie ar fi o indecenţă. Nici măcar poezia sau romanul nu reuşesc să-l prindă şi să-l scoată la lumină pe de-a-ntregul. Cu ele însă se poate ajunge destul de departe în această poveste. Oricum, rămâne şi contează doar ceea ce poate fi pus în mişcare de energiile afective. Inteligenţa, cultura, puterea sunt numai elemente ajutătoare şi, în general, de fapt, cam jalnic de inutile.

Am văzut cum poate fi uneori în străinătate ca acasă, iar aici ca între străini

Că nu am emigrat, totuși, din această țară ciudată care își dușmănește și tracasează cetățenii prin sistemele și instituțiile ei la toate nivelurile, dar mai ales prin oamenii-instrumente predispuși și parcă învățați să facă asta și de care se folosește ține probabil de niște potriviri astrale mai greu de pătruns și de unele slăbiciuni afectiv-emoționale personale.

Că am rămas aici continuând în același timp să visez, să pun la cale planuri și să mă implic cu entuziasm oricând am avut ocazia și am simțit că pot fi eficient și de folos este ceva legat de firea pe care am moștenit-o și de un fel de donquijotism căpătat pe drum.

Cred că înțeleg destul de bine în ce realitate trăiesc, de unde până unde ține minciuna și cât valorează adevărul. Și am văzut și cum poate fi uneori în străinătate ca acasă, iar aici ca între străini, nu intru în detalii, subiect de roman. :)

De aici și credința mea, probabil, că pe termen lung poți ajunge să învingi, să ieși din cercul condiției de victimă și să transformi ceea ce în această parte de lume pare un fatum într-un punct de relansare care să te ducă, prin sacrificii și perseverență, spre un orizont mai bun și să-i încurajeze și pe alții.

Un eseu despre "himerismul poetic" și poeme (în original și în versiune engleză) în "Coolabah"

În numărul cel mai recent (30/2021) al prestigioasei reviste de limbă engleză Coolabah, editată de "Observatori: Centre d’Estudis Australians i Transnacionals / Observatory: Australian and Transnational Studies Centre" al Universității din Barcelona, a apărut un eseu al Cristinei Savin, traducătoare din Melbourne, despre "himerismul poetic": "Translating alienation – between escapism and adventure". Eseul este ilustrat cu mai multe poeme lungi din volumul de debut "Gustul înstrăinării", în română și în versiunea engleză excelentă a Cristinei. Textul și poemele sunt accesibile pentru lectură AICI.

Prima cronică la "Respirație asistată"

Prima cronică la "Respirație asistată" vine, din nou, de la Arcadia Solum, pe blogul ei care merită urmărit, cu observația interesantă, pe care o face încă din primele rânduri, că deși are ca motiv pandemia cartea este scrisă "cu un fel de detașare anxiolitică".