O nouă rubrică, "OMUL HIMERIC" (I), în revista Anthropos (nr. 2, 2023) - Vasile Baghiu: Trăirea eliberatoare a unei vieți paralele

A apărut numărul 2 al revistei Anthropos (redactor-șef Horia Vicențiu Pătrașcu), cu un dosar pe tema iubirii. Conținutul complet poate fi accesat AICI.

Cu acest număr, mi-am început rubrica "Omul himeric", cu textul "Trăirea eliberatoare a unei vieți paralele". Articolul poate fi citit, în ediția online, AICI.

OMUL HIMERIC (I)

Trăirea eliberatoare a unei vieți paralele

Una dintre „speciile” de oameni care mai reușesc să trăiască astăzi poetic, în înțelesul filozofic cunoscut, dar și în perspectivă psihologică narativă a construirii unei vieți paralele care să se potrivească în amănunt cu dorința de cuprindere și înțelegere a lumii, ar putea fi omul himeric.

În spectrala lui viață, Hölderlin intuise forma de trăire poetică, o prinsese, ca din întâmplare, în celebrul vers „în chip poetic locuiește omul pe pământ” și o și trăiese, în feluri misterioase, la granița dintre luciditate și nebunie. Iar „măsura” poeticității vieții, pe care Heidegger o explorează pe firul întins de poet, al „nevinovăției” activității poetice, poate fi, aș adăuga în înțeles himeric, însăși potrivirea dintre scris și trăit.

Omul himeric este o realitate a acestor timpuri de sfârșit de secol douăzeci și început de secol douăzeci și unu, dar holograma lui mi-a apărut printre sclipirile versurilor, a căpătat contur, psihologic și literar, ca proiecție mentală individuală a tânărului care eram în anii optzeci, retras, izolat la un sanatoriu de boli pulmonare, asistent medical plin de altruism și devoțiune pentru specia umană, visător și făuritor de planuri dintre cele mai îndrăznețe.

Planuri, visuri, idei, concepte, cărți... Toate au, la fel ca oamenii, drumul lor, aventurile, impasurile şi dramul lor de noroc. Pentru că trebuie să recunosc că am trăit uneori şi momente bune chiar în legătură cu acelea pe care le-am pus eu însumi la cale. Fapt este că nu mi-am pierdut încrederea, nici atunci când nu se întrevedea nimic la orizont, aşa cum abia îl bănuiam din marginea noastră de lume estică, nici în situațiile cele mai neprietenoase de care am avut parte pe aceste meleaguri.

Foarte probabil, firea mea perseverentă a contat, ceea ce mi-a arătat între altele că merită să urmăm uneori calea comună a visării cu ochii deschiși, adică să ignorăm realitatea, să o amestecăm până la pierdere cu plăsmuirea temerară, să dăm întâietate lumii imaginare alimentate de voință. Este un pas necesar pentru a face din „povestea identitară alternativă preferată”, cum se numește în terapia narativă a australianului Michael White re-scrierea poveștii de viață care se pliază cel mai bine pe tiparele persoanei (re-autoring), un fapt al existenței.  

Înainte de a născoci "himerismul poetic", care este și trăirea eliberatoare a unei vieți paralele prin mijlocirea poeziei, am trecut ani la rând, în copilărie, în adolescență și în prima tinerețe, prin stări de dedublare care mă făceau să tânjesc după lumi îndepărtate și necunoscute și să mă simt străin în spațiul în care îmi fusese dat să trăiesc.

Eram, mă gândesc, chiar omul himeric, care avea să pună în funcțiune mașinăria trecerii de la „poezia scrisă” la „poezia trăită”. Și invers. Care avea să se dedubleze aproape la comandă și să devină Himerus Alter, heteronimul apărut în combinația dintre trăire și imaginație, ființa ivită din neliniștile unei tinereți trăite după legile unei permanente călătorii imaginare și a unei febre de origine necunoscută.

Astfel, am purtat cu mine în suflet o nostalgie răscolitoare a timpurilor și locurilor din acest metavers pe care-l considerăm al nostru, un sentiment care, deși ar fi putut să-mi blocheze viața și să facă să nu se aleagă chiar nimic din planuri, visuri și idealuri, mi-a dat un fel de aripi de imaginație care mă poartă și acum uneori peste lume în întregul ei, cu diversitatea ei, așa cum este ea în capul meu, lumea din mintea mea, aceea care contează poate la fel de mult cât realitatea, cu toate nepotrivirile de nuanțe și infinitele posibilități de modificare în acord cu suferințele și fericirile trecătoare.

Astfel, o călătorie recentă în Portugalia a avut pentru mine și semnificația unei întâlniri cu spiritul heteronimic al lui Fernando Pessoa, cel care, între alte resurse, literare și nu numai, m-a inspirat în anii optzeci și nouăzeci să încep povestea "himerismului", cu personajul care călătorește peste tot pretinzând că ar fi autorul poemelor, cu efortul de cuprindere a lumii prin poezie într-o epocă în care era foarte dificil să obții până și un amărât de pașaport, cu toate orașele și locurile prin care nu fusesem niciodată.

Astfel, după ce pe filiera teleportării himeriste în spațiu și timp, pomeneam, în poemul "Febra" din 1996, Lisabona, reușeam și isprava, la treizeci de ani distanță, recent, să pășesc cu adevărat în orașul marelui poet, să vizitez casa sa memorială și să fac "O plimbare melancolică în ţipătul pescăruşilor/ Pe lângă balustrada Tagelui,/ în Praça do Comerçio...". Este, poate, o aplicare a măsurii trăirii poetice despre care vorbesc poetul și filozoful, o punere în cadru a stilului imaginar de viață poetică.

În acest sens, cred că "himerismul" are puterea de a trece din pagina scrisă în viața trăită, iar pentru această magie simt că a meritat pe deplin toată aventura. Între altele și pentru că pe acest drum am am avut și am șansa de a-l întâlni pe omul himeric.

"Himerismul poetic" a însemnat încă de la început încercarea iluzorie (himerică) de cuprindere a lumii, la fel ca într-o fotografie, poate, la care mă uit acum, care nici măcar nu este o fotografie, ci o reflectare într-o vitrină de pe o stradă din Porto, în care este expus un glob înconjurat de cărți, așa cum o călătorie la Veneția atunci, la început, era doar o punere în tipare poetice a unui gând, care devenea astfel o altă realitate, una paralelă, "poezie scrisă", care avea să devină în timp "poezie trăită", ca în toți anii din urmă, rătăcitor-himeric urmând magia de demult.

Povestea începe să capete contur și împlinire. Se dovedește că poezia este în stare să schimbe trăirea. Este un experiment de mare succes, cum se spune acum, aplicat pe propria viață. Este forjarea trăirii poetice hölderliene în contextul unui timp datat și a unui spațiu cartografiat, a unei epoci care pare să împingă „trăirea poetică” în zonele privilegiate individuale ale subiectivității emoționale.

Omul himeric a apărut din neliniștea epocii noastre. El nu este mulțumit cu pătrățica locuirii sale predestinate, ci privește cercetător peste garduri și granițe, scrutează orizonturi îndepărtate și plănuiește să iasă din spațiul limită în care s-a nimerit să se nască. Are o idee vagă despre ce ar însemna schimbarea, în propria viață și în ceea ce îl înconjoară, dar simte că merită să se țină de acel fir care îl va conduce spre lume. Neliniștea lui este o formă autentică de anxietate care, chiar dacă se află, încă, în stadiul de simptom pasager, devine negreșit impuls pentru acțiune.

Anxietatea – o formă a poeticității, chiar dacă inclusă cu acte în regulă în nomenclatoare clinice – este un mod de a trăi și a nu trăi în același timp. Este boala secolului. Frica fără obiect care privește mai ales viitorul, dar nu ca pe ceva bun, ci în general ca pe un necaz care ar urma să se întâmple, iar acest amănunt face din prezent o entitate neglijabilă. Viața este trăită într-o așteptare permanentă în care doar lucrurile din afară, din depărtare și din viitor au greutate și formă, iar cele de aici și de acum sunt doar repere pentru ceea ce urmează. Până și trecutul este expediat ca zonă de explicare și, poate, de justificare a prospecțiunii himerice inițiale.

La urma urmei, tensiunea pe care anxietatea provocată de epocă o menține la un nivel observabil este chiar premiza pentru poezie.  

Sigur, în plăsmuirea lui poetic-literară, omul himeric are nevoie de neliniște, fie și în forma ei patologică. Pentru că în varianta psiho-socială conceptul vine perfect peste încercările de re-conectare la viață așa cum este.

Numesc epoca noastră perioada de după apariția Internetului, când intersecțiile de oameni și lumi au început să se întâmple mai des și mai ușor decât oricând, dar e limpede că a fost nevoie de încă douăzeci-treizeci de ani care s-o pregătească: schimbări și mișcări sociale și politice, revoluții adevărate, căderi ale zidurilor și cortinelor de fier, reașezări ale granițelor în unele cazuri, prăbușiri de imperii, migrații, o forfotă care nu a lăsat neatins pe nimeni. Cu excepția, poate, a unor bătrâni din cătune izolate care nu au mai vrut să mai știe de nimeni și de nimic, părăsiți de copiii cuprinși de febra migrației.

Omul himeric nu a știut chiar de la început încotro să-și îndrepte privirea, pentru că dorința de cuprindere a lumii nu are ținte precise, dar asta nu l-a descurajat  câtuși de puțin, pentru că a avut mereu sentimentul, pe seama trăirii duble sau chiar multiple, preluate de la poetul lusitan, dar și de la alți dedublați geniali precum Rimbaud sau Machado, că nu capătul sau ținta sunt importante, ci drumul, căutarea împlinirii în plecare, în părăsire, în dispariție, în despărțire și pierdere. Este chiar sentimentul unei regăsiri totale în a fi aici și nicăieri, peste tot și niciunde, mereu la granița dintre acum și niciodată.