Acei oameni pe seama cărora încă nu se prăbușește definitiv totul

Instituțiile din România - în învățământ, în sănătate, în cultură, peste tot - plutesc într-un spațiu în care Ionescu, Becket, Urmuz, Orwell, Caragiale și Kafka se simt foarte bine. Niște sisteme monstruoase, de-a dreptul opresoare pentru profesori, pentru doctori, pentru creatori și pentru tot ce mai îndrăznește să țină fruntea sus, acestea par să nu aibă altă menire pe pământ decât să pună bețe în roate celor care încă mai au demnitate și încă mai gândesc normal, care încă au energie să se lupte pentru simpla normalitate a normalității în această țară, care încă nu au plecat și nici nu vor să plece "afară". Este o tristețe fără margini să vezi cum sunt umiliți și purtați pe drumuri aiurea, pe la ușile lor (prin secretariate decorate cu ființe încruntate cărora le plouă și le ninge mereu, prin birouri neospitaliere, neprietenoase, ostile), oameni care au și pregătire, și resurse sufletești și morale, și entuziasm, tocmai acei oameni pe seama cărora încă nu se prăbușește definitiv totul. Este tristețea tristeților. Și ticăloșia ticăloșiilor.