Flacăra care arde în tine, fără vorbe mari, în timpul scrierii paginilor îţi aduce bucurii care durează până la moarte

Nu contează foarte mult unde şi în ce condiţii de viaţă îţi scrii cărţile, important este să le duci la capăt odată începute, fie menţinând cât se poate de strâns contactul cu lumea, fie izolându-te ca un pustnic, dar oricum revenind mereu cu încăpăţânare la lucru.

Indiferent însă de aceste repere improvizate, flacăra care arde în tine, fără vorbe mari, în timpul scrierii paginilor îţi aduce bucurii care durează până la moarte şi care vor întreţine flama altor cărţi, ca un jar de la care aprinzi un foc atât de nou încât nu se mai cunoaşte că a existat ceva acolo şi înainte.

„Planuri de viaţă” mi-a zumzăit în creier timp de şase luni pe străzile din Winterthur, un orăşel aflat la 25 de kilometri de Zürich, zi de zi, în incursiunile cu bicicleta pe niște coclauri cu aspect de ilustrate perfecte, în vizitele la muzee, unde mi se părea că sunt binecuvântat să pot vedea atâtea capodopere uluitoare, la evenimentele artistic-mondene organizate de centrul care mă găzduia, dimineaţa la trezire şi în toate ceasurile de scris propriu-zis, până la amiază, când îmi făcusem obiceiul de a ieşi, în sfârşit, în atâtea şi atâtea momente de discuţii cu artişti veniţi din lumea întreagă, dar şi în serile în care un telefon acasă făcea cât o revedere cu cei dragi, iar lectura din mari autori, la aceleaşi ceasuri de seară, îmi dădea un ciudat sentiment amestecat, de neîncredere în reuşita proprie şi de siguranţă că voi ajunge, totuşi, ziua în care voi putea pune un uriaş punct izbăvitor.