Nu ocuparea paginii albe

Îţi doreşti, când scrii un roman, să înaintezi mai mult pe seama poveştii care să te poarte mai departe şi mai puţin pe seama textului, a cărui expansiune urmează şi calea implacabilă a legilor spaţiului. Nu ocuparea paginii albe, fireşte, te interesează în primul rând atunci când scrii (deşi nici asta nu se ia din drum), ci acumularea unor tensiuni care să dea coerenţă întregului, pas cu pas, frază cu frază, da, pagină cu pagină. Eşti prins în ţesătura de nuclee emoţionale ale vieţii câtă vreme textul nu se substituie întâmplărilor şi momentelor şi nu devine scopul întregului efort. Tot aşa cum dacă nu ţii cont de maniera în care textul se desfăşoară în toate direcţiile, aparent haotic, s-ar putea ca povestea să te trădeze şi să piardă din substanţă tocmai când crezi că ai prins un fir de înţelegere a lucrurilor.