Ieri am urcat iar la sanatoriul în care am
lucrat și am locuit în anii optzeci, în perioada începuturilor literare.
A fost mai mult o vizită de documentare în vederea aducerii la capăt a
romanului pe care îl scriu. Cei care au citit poezia mea
știu câtă greutate are motivul sanatoriului în toate volumele de până
acum. Chiar și romanul "Ospiciul" (care nu a beneficiat de o ediție
vizibilă, așa cum ar fi meritat) își trage, la rândul lui, substanța din
acest loc din Munții Neamțului, nu departe de Piatra Neamț, dar și el
este scris în cheie lirică, deci integrabil mai mult poeziei. Mi-am
dorit să scriu proză-proză, nu proză-poezie. A trebuit să capăt ceva mai
multă experiență pentru a mă încumeta la această nouă aventură literară
și existențială, alta decât poezia. Cu volumul de povestiri "Punctul de
plecare" (Compania, 2004) am reușit în parte, dar visul meu a fost să
scriu și roman adevărat, adică roman realist. Dacă romanul "Planuri de
viață" (Polirom, 2012) - care spune ceva despre plecarea de acasă,
despre înstrăinare și despre supraviețuirea sufletească într-o lume a
dictaturilor estice sau a rătăcirilor vestice - a dovedit că sunt în
stare și de această ispravă, acum încerc, cu acest nou roman pe care am
reușit să-l aduc spre final, o altă incursiune în spațiul bolii și al
izolării, în spațiul unui sanatoriu al timpurilor noastre, și tot cu
mijloacele prozei realist-existențialiste. Mult mai puțin
autobiografic, romanul la care încă scriu conturează un "munte vrăjit"
românesc, cu o lume a timpurilor noastre, a României și a lumii de acum.
Când am coborât din acel loc, spre seară, am avut sentimentul
încheierii unei recitiri a paginilor din urmă ale manuscrisului, mai
mult decît al unei descinderi reale într-un spațiu real. Se pare că
romanul aspiră spre realism, iar realitatea spre lirism. Acesta este
însă un alt fir al discuției. Îl voi urma, poate, curând.
Între viaţă, scris şi citit nu-mi mai rămâne prea mult de adăugat. Viaţa îmi dă un acut sentiment al clipei, scrisul mă face să mă gândesc, din când în când, la viitor, unde nu se întâmplă niciodată nimic, iar cititul mă duce puţin în urmă şi mă aduce încet-încetişor cu picioarele pe pământ. Cât despre "himerismul poetic", îl simt ca pe un instrument grozav prin care se poate călători, în ambele sensuri, între poezia scrisă și poezia trăită.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)
1. Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...
-
Între himeră şi manieră de Ştefania Mincu în "Paradigma", Anul 16, Nr. 3-4/ 2008 Deşi se consideră (şi este receptat astfel ş...
-
A apărut "Bucovina literară" (nr. 1-2-3, 2023), cu multe contribuții valoroase, ca de obicei, dar și cu povestirea mea "Totu...
-
Omul himeric trăiește poezia, dar nu face mult caz de această trăire pentru că nu este interesat de ecourile modului său de a percepe viaț...
-
Vasile Baghiu Călătoria sau școala himerică a poeziei trăite Între formele de trăire poetică accesibile în epoca noastră omului himeri...
-
Vasile Baghiu Oamenii și războaiele lor mici de fiecare zi Război între noi, uneori. Adesea, de fapt. Cu un război la propriu aproape, l...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu