Motivul sanatoriului

Ieri am urcat iar la sanatoriul în care am lucrat și am locuit în anii optzeci, în perioada începuturilor literare. A fost mai mult o vizită de documentare în vederea aducerii la capăt a romanului pe care îl scriu. Cei care au citit poezia mea știu câtă greutate are motivul sanatoriului în toate volumele de până acum. Chiar și romanul "Ospiciul" (care nu a beneficiat de o ediție vizibilă, așa cum ar fi meritat) își trage, la rândul lui, substanța din acest loc din Munții Neamțului, nu departe de Piatra Neamț, dar și el este scris în cheie lirică, deci integrabil mai mult poeziei. Mi-am dorit să scriu proză-proză, nu proză-poezie. A trebuit să capăt ceva mai multă experiență pentru a mă încumeta la această nouă aventură literară și existențială, alta decât poezia. Cu volumul de povestiri "Punctul de plecare" (Compania, 2004) am reușit în parte, dar visul meu a fost să scriu și roman adevărat, adică roman realist. Dacă romanul "Planuri de viață" (Polirom, 2012) - care spune ceva despre plecarea de acasă, despre înstrăinare și despre supraviețuirea sufletească într-o lume a dictaturilor estice sau a rătăcirilor vestice - a dovedit că sunt în stare și de această ispravă, acum încerc, cu acest nou roman pe care am reușit să-l aduc spre final, o altă incursiune în spațiul bolii și al izolării, în spațiul unui sanatoriu al timpurilor noastre, și tot cu mijloacele prozei realist-existențialiste. Mult mai puțin autobiografic, romanul la care încă scriu conturează un "munte vrăjit" românesc, cu o lume a timpurilor noastre, a României și a lumii de acum. Când am coborât din acel loc, spre seară, am avut sentimentul încheierii unei recitiri a paginilor din urmă ale manuscrisului, mai mult decît al unei descinderi reale într-un spațiu real. Se pare că romanul aspiră spre realism, iar realitatea spre lirism. Acesta este însă un alt fir al discuției. Îl voi urma, poate, curând.