Vasile Baghiu: Lumea văzut prin ochelari de citit poetic. Cronică la volumul "Poezie cu ochelari" (Poesie con gli occhiali, Edizione Ensemble, 2024) de Daniel D. Marin

Vasile Baghiu

Lumea văzut prin ochelari de citit poetic

Bucovina literară (4-5-6/ 2025)

Daniel D. Marin este unul dintre cei mai importanți poeți ai generației douămiiste. A fost nominalizat la Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Prima pentru volumul „Oră de vârf” (Ed. Geea, 2003) și a primit Premiul „Marin Mincu”. A publicat poezii în majoritatea revistelor literare importante din România și a realizat rubrici, anchete literare și interviuri pentru mai multe reviste cunoscute, printre care: „Luceafărul”, „Cuvântul”, „Viața Românească”, „Suplimentul de cultură” și „Poesis”.  Încă tânăr, mai ales ca atitudine, are alura cosmopolită a epocii noastre, un călător între lumea meleagurilor natale românești și aceea a spațiului meditaranean, sardinian, unde locuiește de ceva vreme.

În toamna anului 2024 am schimbat două vorbe cu el la FILIT, unde venise din Italia special pentru a-i auzi și a-i cunoaște pe poeții invitați la festival. Mi-a lăsat impresia unui om care se dedică pasiunii și vocației pentru poezie în asemenea măsură încât este în stare să facă o călătorie peste mări și țări doar pentru bucuria unei cafele colocviale.

Este tipul de poet care trăiește pentru poezie, lucru care se vede nu numai în aceste gesturi sau în felul de-a dreptul romantic de a se raporta la viață, ci și – dincolo de poeziile din volumele publicate, între care „Așa cum a fost” (Ed. Vinea, 2008) și “L-am luat deoparte și i-am spus” (Ed. Brumar, 2009), care pun lumea intrerioară într-o ecuație oniric-suprarealistă – în paginile de jurnal („Din România sunt doar eu”, Ed. Paralela 45, 2018). Aici, deși notează detalii ale vieții de zi cu zi, întâlniri, călătorii (una în America), cu o detașare de înțelept precoce, în subsidiar cititorul simte privirea exploratoare, care bate mai departe, care caută înțelesuri tot pe filiera poeziei și descoperă un fel de gol existențial.  

Pe merit, receptarea sa este dintre cele mai bune. Paul Cernat vorbește despre „un microrealism magic”, identificabil la toată pleiada douămiistă, iar Emanuela Ilie despre un tablou „pe jumătate golit de semnificații, pe jumătate hipersimbolic”, în timp ce Ștefania Mincu observă „o lunecare mai puțin sesizabilă, dar cu atât mai neliniștitoare și mai obsedantă... către un tip veritabil de suprarealism”. Referindu-se la maniera poetului de a privi dincolo de lucruri în timp ce descrie lucrurile, Ioan Es Pop constată „o înșelătoare impresie de accesibilitate”. Rita Chiran spune că „poezia lui  provoacă, dar nu prin scandal sau frondă, ci printr-o atipicitate discretă, rarefiată printr-o mască senină, care camuflează abisuri și exitusuri infernale”, iar Rodica Draghincescu asociază poezia lui cu „o muzică de Bach-Björk, clasică și suprarealist de romantică, lungă și umedă, fără să alunece în alcool și sex”.

Poate că nu este apreciată destul în mediile literare românești apariția unui volum de poezie al unui poet român în alt spațiu cultural și în altă limbă, dar Daniel D. Marin reușește această ispravă deosebită pe seama traiectoriei existențiale personale, iar acest fapt îl așază între poeții cu identitate multiplă, transnațională, în acord cu timpurile himeriste ale începutului de secol XXI. 

Volumul bilingv „Poezie cu ochelari” (Poesie con gli occhiali, Edizione Ensemble, 2024) are o prefață semnată de Ștefania Mincu și conține versiunea română a poemelor, precum și versiunea italiană realizată de: Giulia Ambrosi, Anita Natascia Bernacchia, Cristina Veriotti, Emanuela Forgetta, Serafina Pastore și Daniel D. Marin.

Cartea ilustrează înclinația pentru poemele narative cu personaje desprinse parcă din Urmuz și pasaje oniric-suprarealiste ale autorului: „Un castravete bărtrân cu ochelari și pălărie de soare/ stătea pe o tarabă în piață. Când se plictisea, îi făcea/ cu ochiul unei gospodine care îi tot dădea târcoale...”

Doamna bufniță este unul dintre personajele emblematice. Are traiectorii bizare și face tot felul de lucruri care mai de care mai surprinzătoare: „Într-o dimineață oarecare, doamna bufniță s-a trezit/ sub pat. A întins o aripă cu penaj gri și și-a agățat/ ochelarii de pe birou. Cu gesturi precise i-a așezat/ comod pe cioc. Vedea doar vagi contururi” (Lumea doamnei bufniță); „Doamna bufniță visează că are o bicicletă/ cu care se plimbă prin visele celorlalți./ Din când în când încetinește, pentru că din fire/ este foarte curioasă și dacă ceva îi atrage atenția/ se uită exact ca la un film. Acum intră în visul/ unui om care din pură întâmplare o vede.” (Cum a dispărut doamna bufniță din lumea reală); „Cum se trezește, doamna bufniță dă fuga/ la oglinda din baie și se holgează la reflecția ei,/ care se holbează la doamna bufniță.” (Cele două reflexii ale doamnei bufniță)

Iepurele de alabastru – un alt personaj interesant, care, alături de Doamna bufniță, circulă, din cât îmi amintesc, și prin poezia Ofeliei Prodan, ceea ce face și mai interesantă în cadrul generației explorarea poetică – are, la rândul său, o traiectorie sinuoasă și imprevizibilă, cu mici aventuri domestice și o raportare la lume care amintește de marii inadaptați și singuratici din literatură: „dacă e adevărat că sunt un iepure de alabastru/ și, mai ales, dacă e adevărat că sunt singurul/ iepure de alabastru,/ s-ar putea să am un mare avantaj,/ dar și un mare dezavantaj...” (monologul iepurelui de alabastru)

Personajele singuratice din „Poezie cu ochelari” și din alte volume sunt chipurile singurărătății și înstrăinării pe care Daniel D. Marin le poartă cu sine prin lume.

Această adevărată galerie de personaje – castravetele bătrân, doamna bufniță, iepurele de alabastru și altele – configurează un univers poetic aflat la granița dintre oniric și absurd, în care cotidianul e resetat printr-o lentilă fantastică, ludică, dar și melancolică. Sunt lentilele ochelarilor poeziei care deformează realitatea, o melancolizează.

Pentru că simțim mereu, în spatele cuvintelor, ironiilor și sarcasmului, tristețea celui care vede lumea și o înțelege și care nu poate apăsa prea tare pe pedala jocului: „există o vreme când un iepure de alabastru/ ajunge la maturitatea deplină/ și atunci doar în singurătate sau cu cei foarte-foarte/ apropiați își mai permite să se copilărească” (vremea maturității depline).

Nu avem de-a face cu simple figuri de fabulație, ci cu veritabile extensii ale unei sensibilități poetice care se simte în afara realului banal, dar nu-i întoarce spatele, ci îl înfruntă, cu calm și detașare, cu siguranța celui care poate construi o realitate confortabilă din câteva elemente poetice: „Trăiesc în bunăstare și apatie./ În acest caz, lumea este, printre altele, tolerantă cu mine./ Când traiul ăsta dă semne de oboseală,/ lumea foșgăie în jurul meu și-mi dă întruna/ sfaturi arțăgoasă” (Lumea într-un cip)

Doamna bufniță, în special, devine un alter ego potrivit, o ființă reflexivă, cu o logică afectivă proprie, care oscilează între vis și luciditate, între voyeurismul afectuos și o curiozitate imposibil de stăpânit. Prin ea, autorul conturează o poetică a ambiguității: poemele nu caută concluzii, ci întreabă, observă, prind sensuri: “Cum se trezește, doamna bufniță dă fuga/ la oglinda din baie și se holbează la reflexia ei,/ care se holbează la doamna bufniță. Dar azi,/ doamna bufniță nu și-a mai găsit nicăieri ochelarii/ și holbându-se de foarte aproape în oglindă i se pare că/ atunci când zâmbeșteparcă plânge și invers.” (Cele două reflexii ale doamnei bufniță)

La rândul său, iepurele de alabastru are acea candoare apăsătoare specifică ființelor care nu reușesc să se alinieze în marșul ordonat al lumii. Cu un ton între delir și spovedanie, iepurele pare să problematizeze chiar statutul identității: ce înseamnă a fi „singurul” și cum se trăiește în această singularitate? Monologul său, ușor naiv și adânc totodată, pune în lumină motivele centrale ale volumului: diferența, nepotrivirea, căutarea sensului într-o lume a identității difuze: „Vine o vreme când toate îți par/ aproximativ indistincte. Lucruri, oameni,/ fluxuri energetice și electromagnetice,/ sunt o masă omogen structurată/ ca un fel de rețea. În orice punct te-ai afla/ totul e indistinct. Mai grav,/ tu însuți devii treptat la fel de indistinct./ Încerci să-ți recapeți/ individualitatea, dar ea nu dă semne/ că ar vrea sau ar putea fi recuperată.” (Individualitate)

Stilistic, poemele care însoțesc aceste creaturi-personaje poetice se disting printr-un ton degajat, bine controlat. Daniel D. Marin păstrează cu adevărat o simplitate aparentă, sub care sclipește o iscusință poetică aparte. Versurile scurte, uneori lipsite de punctuație, lasă la rândul lor spațiu pentru ambiguitate și interpretare. Nu există emfază și nici retorică, ci doar o serie de scene mici, esențializate, în care poezia se naște din înțelegere și detaliu.

Iar opțiunea pentru o poezie narativă, fragmentară și ușor suprarealistă, așează volumul Poeme cu ochelari  într-o zonă rar explorată a poeziei de azi: aceea a fanteziei domestice, a delirului casnic. Un univers în care obiectele, animalele și personajele devin purtătoare de sensuri, dar prin mijloace blânde, uneori amuzante. Într-un fel, Daniel D. Marin cultivă o poezie a periferiei sensibile, a discreției care vede mai bine decât ostentația.

Cartea se impune în peisaj nu doar prin originalitatea imaginarului și prin coerența atmosferei, ci și printr-o fidelitate față de o viziune poetică personală, recognoscibilă, lipsită de prețiozitate, dar încărcată de o melancolie luminoasă.

Într-o literatură poetică adesea tentată de solemnitate, Poeme cu ochelari propune un traseu al vulnerabilității, al imaginarului personal filtrat prin umor blând și autoironie. Daniel D. Marin nu scrie pentru a impresiona sau a spune ceva despre poezie și viață, ci pentru a înțelege – și tocmai această modestie asumată a privirii îl face autentic, în sensul pe care îl viza Marin Mincu. Volumul său nu caută adevărurile mari, ci problematizează prin intermediul unor personaje ciudate, uneori amuzante ca niște clovni, dar mereu autentice.

Impresia este nu doar de spațiu poetic original, ci și de univers personal al percepției – în care lumea văzută printr-un fel de ochelarii de citit poetic devine chiar poezia.