Mozaicul (nr. 6-7/2025)
Poetul a primit, de altfel, în timp, nu
puține recunoașteri din partea breslei literare, în special ale Filialei Iași a
Uniunii Scriitorilor și ale Societății Scriitorilor Bucovineni, premii pentru aproape
fiecare din cele peste zece apariții de poezie și eseu. Este recunoașterea
binemeritată pentru o creație care își capătă coerența și identitatea cu
fiecare apariție, deopotrivă pe linie lirică și în plan teoretic. Redactor-șef
al revistei „Bucovina literară”, Alexandru Ovidiu Vintilă este o prezență
activă în spațiul literar, un colaborator frecvent al multor reviste, cu poeme,
analize, cronici și opinii interesante.
Eul care se mișcă în spațiul acestui volum are o detașare de om care cunoaște lumea și viața, care nu simte impulsul unor explorări și explicații suplimentare, pentru că are conștiința lipsei de sens a oricărei intervenții. A contempla și a consemna (minimalist) lumea pare cam tot ceea ce se poate face, iar această atitudine resemnată dă și tonul general al cărții, senzația dominantă: „Mă așez în fața televizorului/ fără să-l deschid// povestesc despre grauri// instinctual încep să privesc pe pereți// e îndeletnicirea mea preferată” (Despre grauri); „cu disperare/ privești de după perdele/ arborii înalți/ care străjuiesc un bulevard pustiu// gesturile și intențiile trecătorilor de pe o stradă/ în seara aceea sau poate că/ o repede apă a morții ne va închide/ pe toți etanș într-o cutie transparentă” (În sensul că toată viața); „acasă/ la el// reporterul-poet/ bea apă minerală și/ ceai de sunătoare// singur-cuc/ și discret” (Camera mea); „mă văd în oglindă/ cu noaptea în cap// în ultima vreme toți au închis ochii/ dar toți// și nimeni/ dar nimeni// întotdeauna/ viața nu va mai fi la fel” (Ca o păpușă de cristal zâmbind)
Într-un astfel de peisaj, golit de
sensuri și învăluit de un fel de misterioasă ceață a absurdului, memoria rămâne
printre puținele repere care se pot constitui într-un sprijin real, cu
aluviunile ei de afecte, imagini și întâmplări-evenimente, dar în special cu
bruioanele de referințe culturale, deloc ostentative, ca niște borne de
orientare pe un drum necunoscut: „nimeni nu mai știe nimic,/ nici despre eroi/
nici despre morminte// în centrul atenției/ sunt doar cei care ne pun în
funcțiune și/ un public – acesta aplaudă/ aplaudă și uită la fel de intens„
(Nici despre eroi/ nici despre morminte); „moartea nu e/ imaginea morții//
dimpotrivă/ nimeni nu știe ce-ar fi pierdut newton/ dacă ar fi recunoscut
originalitatea lui/ leibniz// ne-o spune wittgenstein: nimic!”(Ceva care
să despice lumea în două); „marele val/ al mării lui hokusai/ a trecut// în
adâncul unei perfecte izolări/ s-a ridicat o dimineață senină” (Floarea-păianjen)
Unele trimiteri sunt chiar din
imediata apropiere a lumii literare, integrând astfel secvențe dintr-un areal
în care poeții, vii sau morți, la grămadă, se mișcă în voie: „citesc din prima
dimineață a zilei/ de paul daian – azi/ un poet uitat care a scris despre ochii
oblici/ ai cerului/ și despre cum bucuria îl amenința/ în a treia dimineață”;
„despre vasile baghiu știm că/ trăiește într-un film/ pentru cap și pajură
optează augustin ioan/ iar nicolae coande își imaginează poemul mortal/ pentru
că pe lumea asta or fi mulți popești/ ne-a spus cu delicatețe înainte să plece/
cristian popescu cristian popescu a fost prieten/ cu nicolae tzone care a scris
despre cristian popescu// erau vremuri uimitoare/ cel bătut îl ducea pe cel
nebătut/ ne-a informat într-o elegie politică/ basarabeanul galaicu-păun/ și
avea dreptate ion gheorghe...” (Ne-a spus cu delicatețe înainte să plece); „a
stat o după-amiază departe de ea/ ca atunci când mariana marin a scris/ artistul
mutilat la tinerețe la minus cincisprezece grade// angela marinescu ne-a
părăsit într-o dimineață/ a fugit postmodern cu pașii ei subțiri”
Doar din când în când, câte o ieșire
pe alte meridiane, ca într-un debușeu himerist, reconectează această
perspectivă la lumea de acum, cu locuri (geografice și emoționale) cunoscute: „în marea adriatică mi-a plăcut cel mai mult să fac baie/
să privesc/ în zare/ contururile șterse ale munților// măslinii și
trandafirii// vulturii și delfinii” (În marea adriatică mi-a plăcut cel mai
mult să fac baie); „pe atunci îmi spuneam eu sunt poet/ am fost întotdeauna
poet/ și îmi făcea o enormă plăcere/ tare pe strada moscova la milano/ să tac//
sub privirea mea calmă/ și repede fiindcă afară aici/ e un decor abisal câmpii
cu uzine/ și fabrici meri și caiși înfloriți// o pădure urbană în clar-obscur”
(Onorat public)
Ambele tipuri de referințe – atât
punctele de pe harta familiară, cât și numele de poeți în ecuația poetică – au
ca efect potolirea tentațiilor poetizării și, în aceeași măsură, compensarea
abstractizării și ermetizării. Și poate că tocmai din această datare a
perspectivei vine adierea constantă de firesc și autenticitate.
Uneori însă, ca din întâmplare și rar,
Alexandru Ovidiu Vintilă nu reușește să evite excesul de lirism și aduce în
text ornamente dintre cele mai la îndemână: „extraordinara diversitate a
cosmosului”, „mâinile ei albe/ atât de frumoase”, „când soarele ne luminează
feeric”. Ele însă se topesc la o simplă scrutare panoramică a constructului,
unul încărcat de detașare metafizică și rafinament aluziv, cu economie de
mijloace (pe care o regăsim și în volumul „Transparența unui popor de foci”),
bacovian parcă („pentru că/ țara e verde/ și peste verde/ a nins”), dar și
avangardist-suprarealist (“vag dantelării roți dințate se învârteau/ pe fața
imensă a cerului”), într-un amestec de intuiție și știință care conferă un plus
de autenticitate.
Omul din poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă
este angoasat și descurajat, edificat și lămurit, resemnat, pierdut într-un
timp „de o teribilă forță a răului”. Este o ființă care a renunțat să mai lupte
și se mulțumește doar să constate mișcările bizare sau obișnuite din peisajul
fără margini al prezentului etern. De aici și replierea într-o interioritate
care, singură, mai poate asigura un minimum de confort: „ne împăcăm cu noi
înșine/ și tot vorbim de câștigurile pe care puteam ușor/ să le avem// și ne
gândim că se putea mai mult// și că am avut dreptate// întotdeauna” (Țările de
jos).
Partea bună (salvatoare) în poezia lui
Vintilă este că interioritatea aceasta – foarte lesne deschisă, în general,
liricizării în exces – se împletește la tot pasul cu o stăpânire lipsită de
ezitări a tehnicilor de camuflare a pulsiunilor sentimentaliste.
Alexandru Ovidiu Vintilă este cu
adevărat un poet al contemplației, dar în aceeași măsură și al (auto)ironiei,
cu un acut și exersat simț pentru misterios, abstract și bizar. Un melancolic,
da, însă unul trecut prin forja transformatoare a avangardelor, cu potențial real
de clarificare și șlefuire a propriilor trăiri, în acord cu remarcabilele sale explorări
teoretice care îi rafinează poezia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu