Vasile Baghiu: "Limbajul poetic generator de sub-realități" - Cronică la volumul "ma-ma" (Ed. Vellant, 2024) de Tudor Crețu

Vasile Baghiu

Limbajul poetic generator de sub-realități*

 Cronica a fost publicată în revista Familia, nr 2/2025

Tudor Crețu pune în mișcare – în cel mai recent volum de poezie, „ma-ma” (Ed. Vellant, 2024) – mecanismele deopotrivă sofisticate și simple ale poeziei performative, cu tot arsenalul: slam, spoken word, hip-hop rithm și tot ce ține de poezia-spectacol. L-am și văzut o dată, la FILIT, recitând texte de acest tip în fața publicului, iar efectul a fost de surpriză, însă oricum de conectare a audienței la unul din rolurile uitate sau neglijate în ultima vreme ale poeziei, acela de entertainment. Erau niște blesteme, foarte probabil din volumul „Blesteme & more”, despre a căror vervă imprecativă Al. Cistelecan spune că nu a mai văzut de pe vremea lui Arghezi.

Iată, așadar, un poet din generațiile mai noi așezat într-o descendență clasică directă. Cu destul temei, aș spune, cel puțin, pe această nișă, pentru talentul de „combinator” de cuvinte al poetului. „Îmi pun dopuri, le-ndes, nu trece prin decât sunetu-ales: trosnetul de dulap, târâitul de bocanci, claxonul. Realitatea nu mai dă tonul.” (*)

Când poezia vrea să facă însă spectacol, riscul coborârii în efemer, superficial și lejer devine real. Din fericire, dificultatea nu este de netrecut, pentru că Tudor Crețu mizează în subsidiar pe expresivitatea dark, ceea ce îl ajută să depășească, în parte, nivelul spectacular, iar în spatele cuvintelor, rimelor și a sonorei desfășurări de forțe lexical-ludice aflăm o lume cât se poate de reală, cu umbre, suferințe și căderi, cu întâmplări din viața-viață în care recunoaștem banalul cotidian: “E 20:56, fac duș./ Păianjenul se cațără.// E carnivor/ și el./ Mănâncă ce ucide,/ Eu,/ carne din pungi.// Îl strivesc cu șurubul,/ mă șterg./ Piciorul îi zvâcnește în continuare./ E drept tot mai lent.// de ce să împart cu el/ cutia mea de ciment,/ colțul cu dușul,/ pânza în care mi-aș face culcușul?” (*)

Vasile Baghiu: Viața văzută prin fereastra bibliotecii - Cronică la volumul „Melancoliile unui bătrân cărturar”, Ed Tracus Arte, 2024

Vasile Baghiu

Viața văzută prin fereastra bibliotecii

                 Cronica poate fi citită în revista Familia (nr. 1/ 2025), AICI

Poet optzecist din linia a doua a grupării în privința receptării, cu mult aplomb teoretic și critic, autor de eseuri, cronici și sinteze teoretice, profesor de literatură comparată, Dumitru Chioaru pune în poezia sa o mare parte din recuzita obișnuită a generației: ironie, intertextualitate, autoreferențialitate, tehnici suprarealiste.

Chiar și titlul celei mai recente cărți, „Melancoliile unui bătrân cărturar” (Ed Tracus Arte, 2024), este în cheie autorironică și autoreferențială, mai întâi pentru că este insolit să vorbești, cu vădită intenție literară, despre melancolii și cărturari într-o epocă a tehnicismului și pragmatismului pe toate planurile, apoi pentru că se face aluzie la temele definitorii ale poetului: biblioteca, scrisul, cartea, poezia.

Ele se regăsesc în volumele care alcătuiesc o identitate poetică distinctă avându-și locul ei în peisajul optzecismului, chiar dacă în margine, ceea ce pentru poet, fire introvertită, nu pare să fie vreo problemă. Și nici nu ar trebui să fie. O antologie cuprinzătoare, apărută în 2023 la Editura Rocart, consemnează ceea ce și titlul spune, „Opera poetică”, un traseu liric ce „se întinde între confesiune și meditație, reverie și autoreflecție” (Alexandru Cistelecan), în care „laconismul se dovedește nu doar o practică textuală, ci și o forma mentis”. (Ion Bogdan Lefter), iar poetul este „prins în reverii blânde”. (Ion Pop)

Vasile Baghiu: "Echilibristică po(i)etică deasupra “hăului”" - despre volumul “sanG d’encre“ de Emilian Galaicu-Păun (Ed. Cartier, 2024)

Vasile Baghiu

Echilibristică po(i)etică deasupra “hăului”*

                                                    Cronica este publicată în revista Poezia (primăvara/ 2025)

Cu alură de chitarist sau cântăreț rock, aflat în permanentă mișcare, ca un veșnic adolescent, atent cu lumea din jur, prietenos și spontan, sclipitor ca poezia pe care o scrie asemenea unui magician amestecând într-un creuzet limbile pământului și dând apoi la iveală un grai special, aparte, al poeziei sale, care pendulează între ludic și tragic, Emilian Galaicu-Păun este întotdeauna o prezență vie, în dialogurile publice, conferințele, intervențiile, recitalurile și evenimentele literare la care participă. Iar ca poet, prozator, eseist, critic literar și editor, înscris deja în panteonul literar local-românesc, cu destule reverberații europene și internaționale, așa cum a fost prins și de antologiile, istoriile și sintezele cele mai exigente, el întruchipează spiritul acestei epoci caracterizate de schimbări radicale.

Schimbări, aspirații și umilințe, traume ale unei părți de țară desțărate, Basarabia, Republica Moldova, partea sa de românitate pe care – prin poezie și prin acțiuni civice – “o duce în spate”, cum sună și titlul unui volum al său (“Cel bătut îl duce pe cel nebătut”) și cum nu puține alte poeme apărute în timp o spun : „Cum ai/ liiinge/ de bună-/ voie la/ -20° C/ șinele/ de cale/ ferată/ în urma/ trenului/ care ți-a/ deportat/ neamu-n/ Siberia –/ iată/ ce vrea/ să spună/ a vorbi/ limba/ moldovenească!”.

De altfel, o parte importantă a poeziei lui Galaicu-Păun – așa cum se vede și în recenta antologie “sanG d’encre“ („sânge de cerneală”, Editura Cartier, Chișinău, 2024), cu poeme alese de Al. Cistelecan, care semnează și o prefață de explorare și descifrare a mecanismelor acestei poezii – este pusă în siajul patriotismului și al exasperării de a-și vedea neamul românesc încă blocat în oprimare, manipulare, separare, neașezare.

Este însă o revoltă care nu se mai exprimă în strofe și rime sonore și sentimentaliste (eficiente altfel social și politic), ca în poezia generației poetice basarabene de dinaintea sa și contemporană încă, ci prin volute de dezgust, manifestate chiar fiziologic, în care încape și un pic de ironie și ludic (“ai țoapa/ națiunii ajunsă-n Senat/ ai oroare de antologii ai dureri la ficat...”).

Vasile Baghiu: Două adevăruri care se intersectează (articol în Ficțiunea, nr. 113, feb. 2025)

 

Vasile Baghiu

Două adevăruri care se intersectează 

Apărut în revista Ficțiunea (n. 113/ februarie 2025), ca răspuns la o anchetă despre romanul autobiografic, în care au fost adresate și două întrebări: 1) Care e diferența dintre romanul autobiografic și memorii?; 2) Cât e adevăr și cât e minciună într-un roman autobiografic? Versiunea PDF poate fi citită AICI .

 Dincolo de definiții comparative (de care se ocupă dicționarele, enciclopediile, studiile, cărțile de teorie și pe care, de o vreme, și AI le “povestește” în detaliu), cititorii ar putea fi mai degrabă interesați, mă gândesc, de felul în care noțiuni precum cele menționate (roman autobiografic, memorii, adevăr și minciună) funcționează în ecuația scrisului meu. Pentru că fiecare scriitor/ scriitoare are modul său de a le combina și de a se raporta la ele în ceea ce scrie.

Astfel, în perioada în care puneam la cale “himerismul poetic”, care poate fi văzut și ca o evaziune de tip pessoan, deci ca o abatere heteronimică de la realitate și adevăr, principala problemă pe care o aveam nu era dacă vizitasem cu adevărat locurile din lume la care făceam referire și că scriam astfel despre ceva „ne-adevărat”, ci dacă ceea ce se întâmpla în poem personajului meu, Himerus Alter, un alter-ego, era credibil.

De aceea, mă documentam în detaliu în legătură cu străzi, clădiri, interioare, obiceiuri. Și o făceam pentru că intuiam că “minciuna  himeristă” ar putea să nu fie credibilă.

Efectul a fost unul uluitor, de realitate paralelă, de viață petrecută într-un fel de „second life” internautic de azi, pe care pot spune că „himerismul” a anticipat-o. Mai mult, acel mod ficțional de a trăi a ajuns, uluitor, să aibă efect și în sens invers, adică să mă facă să-mi doresc să trăiesc cu adevărat viața din poeme, să călătoresc și să experimentez o parte din stările și trăirile pe care le cunoscuse personajul meu. Ceea ce s-a și întâmplat, lucru care dovedește că limbajul atrage și modifică realul, că literatura, chiar dacă nu schimbă soarta lumii, poate provoca schimbări în viețile individuale ale scriitorilor și cititorilor.

Vasile Baghiu: "Clovnerii suprarealist-postmoderniste cu mesaj cifrat" - Cronică despre poezia lui Florin Iaru: “Cântece de trecut strada” și alte volume, în Vatra (1-2/2025)

Vasile Baghiu

Clovnerii suprarealist-postmoderniste cu mesaj cifrat

                                            Cronică apărută în revista Vatra (nr 1-2, 2025)

 Florin Iaru a reușit să cucerească la începutul anilor optzeci mediile literare ale criticilor și poeților de la vestitul Cenaclu de Luni (și nu numai) cu o poezie cultivând suprarealisme și tehnici avangardiste și „povestind” în poeme situații și întâmplări absurde de circ și carnaval care veneau „în contra” discursului oficial.

Absurdul realității sociale și politice din ultimul deceniu comunist a fost pentru poet, încă de la debutul cu volumul “Cântece de trecut strada” (Editura Albatros, 1981, reeditat în 2009 la Editura Liternet), sursa de inspirație și motivul unei revolte interioare auto-reprimate, convertite până la urmă, totuși, ca la mai toți congenerii săi optzeciști, în carate de poezie ironică, sarcastică, de critică aluzivă a realității pe toate planurile, în spirit avangardist.

Așa se și explică poate că atunci când această resursă importantă a presiunii social-politice a dispărut după Revoluție isprăvile pe linia care i-a consacrat au devenit mai rare în rândul lor, iar poezia și-a pus motoarele pe ralanti, virând înspre jurnalism, proză și diverse comandamente civice.

A rămas de pe urma lor  – în afară de volumele propriu-zise (multe valabile și acum), care au forțat un oarecare dezgheț cultural și o deschidere mai mare spre poezia occidentală, în special americană – spiritul de frondă. Același care a pregătit – cine știe? – la un anumit nivel, prin efectele misterioase ale influențelor combinate, chiar starea de spirit care a dus la starea de revoltă din 1989.

Așa s-a întâmplat și în cazul lui Florin Iaru, un nevindecat rebel adolescentin, spirit veșnic tânăr, viu, niciodată ușor de prins în cadre oficializa(n)te, revoluționar adevărat (cu ieșire în stradă la Inter, arestat și bătut) care însă nu se ia în serios în această postură, jurnalist și om de televiziune incomod, aflat recent și pe baricadele reformării breslei literare.

Vasile Baghiu: "Poezia liniștii interioare"- Cronică la volumul „Se face liniște în mine” de Ana Blandiana (Humanitas, 2024)

 

Vasile Baghiu

Poezia liniștii interioare

                                    Cronică apărută în Observator cultural                                                                                         nr. 1243 din 13 februarie 2025 AICI

În paralel cu elanurile experimentale ale textualismului optzecist, cu nouăzeciștii cei prinși la mijloc și aproape ignorați, cu fracturismul,  himerismul și alte paradigme ale deceniile din urmă, cu douămiiștii, post-douămiiștii și noile apariții, continuă să se facă auzită, prin reprezentanții săi, și poezia care și-a avut debutul în anii șaizeci ai secolului al XX-lea, lirică, expresionistă, afectiv-emoțională și elegiacă.

Acest paralelism este un fenomen firesc pe care lumea literară îl uită adesea, deși el a fost explicat în detaliu de T.S. Eliot care, în eseul “Tradiție și talent personal”, subliniază necompetitivitatea și nesubstitutivitatea de tip cronologic a poeziei.

Cu alte cuvinte, nu este cazul ca noii poeți să se simtă amenințați în elanul lor de afirmare de cei din generațiile anterioare, pentru că în literatură, spre deosebire de știință, valorile pot sta pe același raft și pot comunica indiferent de epoca în care au apărut. Sunt pur și simplu niște metaversuri paralele, mereu contemporane între ele, care, departe de a se respinge, se pot influența unele pe altele.

Astfel, poezia Anei Blandiana – despre care criticii au spus că vine, mai ales în primele volume, până în anii nouăzeci, din „vitalismul” lui Blaga (E. Simion) – continuă să ofere, într-o epocă a cinismului și dezabuzării, sunetul reflexiv al poeziei care a consacrat-o.

Foarte recent, poeta a publicat volumul „Se face liniște în mine” (Humanitas, 2024), după ce, în ultimii ani, a reușit să revină la poezie, cum își dorea foarte mult, după decenii de implicare civică în care scrisul și creația literară au fost ținute la distanță. Și a obținut și noi recunoașteri internaționale, între care, cel mai recent, prestigiosul premiu spaniol Prinţesa de Asturia pentru Litere.