Să-mi văd de scris la roman

E cazul să-i las în plata Domnului de acum pe intelectualii noştri compromişi, cu tot cu temenelile şi gudurările lor dezgustătoare din aceste zile pe lângă mai-marii zilei, cu tot cu noianul de comentarii pro şi contra, şi să-mi văd de scris la roman, mai ales că acum am şi de învăţat pentru un examen important pentru mine. Îmi este limpede, la scrisul la roman nu voi renunţa nici acum. Voi intra în fiecare dimineaţă, devreme, în fişierul romanului şi voi încerca să scriu măcar o oră. Măcar o oră înseamnă chiar ceva dacă se întâmplă în fiecare zi şi măcar pe o perioadă de un an. Este şi un lucru care îmi dă un fel de chef de viaţă, un tip de motivaţie frisonantă, o speranţă lipsită de obiect, dar puternică, un dram de energie care pune lucrurile mai hotărât în mişcare. Nimeni nu mă va întreba la sfârşitul sfârşitului dacă am avut sau nu condiţii de scris, dacă m-am zbuciumat sau nu pentru cauze măreţe şi nobile, pentru nedreptăţi, dacă am avut timp sau nu pentru scris. Întrebarea - dacă va fi una - va veni chiar de la mine, nici măcar spusă cu glas tare, ci numai în gând: "Ai scris?". Mi-ar plăcea să pot spune atunci un "Da" lipsit de ezitări. Şi acel "atunci" să fie cât mai încolo...