Viaţa întâi, pe urmă scrisul

Îmi place compania scriitorilor, în primul rând pentru că în definitiv împărtăşesc cu ei cam aceeaşi soartă şi pentru că sunt întotdeauna curios să aflu experienţele lor personale legate de scris, trăirile lor, împlinirile şi eşecurile lor. În acelaşi timp însă, de fiecare dată când am de a face cu ambiţii peste limită, siguranţă de sine indecentă, ipocrizie zâmbitoare, laşităţi neimpuse de vreo ameninţare, formalisme bătrânicioase sau imposturi aplaudate, atunci înţeleg - cu tristeţe şi resemnare, recunosc, pentru că sunt o persoană sociabilă - că trebuie să mă limitez mai mereu doar la lectura cărţilor lor, la scrisul propriu şi personal şi, fireşte, la viaţa aşa cum e, viaţa plină, altfel la fel de plină şi interesantă şi când eşti înconjurat de prieteni care nu scriu. Aşadar, viaţa întâi, pe urmă scrisul. Sau - mai bine, poate - scrisul niciodată mai presus de viaţă.