O mierlă a venit pe pervaz

Azi-dimineață o pagină mi-a dat mult de furcă. Dacă reușeam să fac o frază să sune cât de cât, următoarea nu voia cu nici un chip să se lege. Și era ca și cum degeaba îmi ieșise foarte bine aceea pe care o înduplecasem, căci următoarea, mai încăpățânată, o umbrea complet pe cea dinainte. Nici radioul pus în surdină în bucătăria mea bună și la scris, nici imaginea de la fereastră, cu atelierul auto din spate și dealurile din depărtare, peste Bistrița, încă întunecate la ora aceea, nici cafeaua, nici gândul optimist că scrisul dimineața devreme este singura cale de a duce la capăt romanul, nici lumina laptop-ului, nimic nu reușea să elibereze firul narativ pe care îl prinsesem. Până când s-a întâmplat ceva. O mierlă a venit pe pervaz. A stat mai multe secunde, m-a privit curioasă și fără frică prin geam, apoi, parcă lămurită și mulțumită că eram la datorie, a dispărut ca și cum nici nu ar fi fost. Credeți ce vreți, dar din acel moment ceva s-a schimbat în sufletul și în mintea mea, iar frazele au început să se lege una de alta, firesc, de parcă nu eu le scriam, ci altcineva, mai inspirat și mai obișnuit cu scrisul decât am fost eu în toată viața de până acum.