Revăd "manifestele himerismului"

Revăd "manifestele himerismului" (şi reacţiile - sau tăcerile  - pe care le-au stârnit) cu gândul la o carte sau, în fine, ceva, un articol, un eseu care să nuanţeze această poveste care mi-a marcat prima tinereţe, o poveste a răzvrătirii împotriva umbrelei oficiale a postmodernismului, a luării pe cont propriu a poeziei... "Totul a început în ziua de 21 august 1988, când mă aflam în casa uneia dintre surorile mele, fumând, savurând ceaiuri chinezeşti, citind "Jurnalele de călătorie" ale lui Flaubert şi ascultând la radio comentariile unei crainice de pe un post italian. Brusc, pe la orele 16,30, m-am gândit că în loc să trăiesc la sanatoriu, printre muribunzi şi extrem de izolat, aş fi putut fi altcineva, un om care trăieşte la Palermo sau în oricare alt oraş al Italiei, aş fi scris atunci din perspectiva acelui cetăţean universal (Himerus Alter de mai târziu) pentru care graniţele (geografice, dar şi temporale) nici nu există. Şi am scris. Eram deja altcineva. Şi fusesem cuprins de un fel de febră ataractică, dacă pot să spun astfel, pentru că nu mai ştiam de nimic şi de nimeni din jur. Grevat pe bovarismul lui Jules de Gaultier, "himerismul" se născuse asadar cam pe la orele 16,30, în ziua de 21 august 1988..." (Himerismul, un manifest poetic; România literară, 8/1998)