Când simți că paginile pe care le scrii, părți ale unui roman, nu lasă povestea să ia înălțime

Când simți că paginile pe care le scrii, părți ale unui roman, nu lasă povestea să ia înălțime și tu însuți, ca autor, ești, atunci când le recitești, la marginea plictiselii, e limpede că nu te afli pe drumul cel bun. Ce să faci însă cu aceste pagini? Ai vrea să renunți pur și simplu la ele, dar nu te înduri pentru că știi câtă muncă este în spatele lor. Ai vrea să le modifici, să le rescrii cumva, să le insufli un aer mai sprințar, dar tonul este deja acolo și să îl schimbi e unul din lucrurile cele mai dificile. Tonul se prinde sau nu de la început. Mai ai posibilitatea de a intercala în corpul textului pasaje care să ajute întregul să se ridice, ca un dirijabil imens care va putea fi, curând, văzut de mai multă și mai multă lume, dar operațiunea va avea ca rezultat scoaterea în față a tehnicii, ceea ce nu-ți dorești, pentru că nu-ți dorești un roman postmodernist. Cum să faci totuși? Poți lăsa acele pagini deoparte o vreme. Te ocupi de altceva și le faci uitate. Dacă însă la revenire senzația e aceeași, atunci nu mai e de făcut altceva decât să uiți că le-ai scris și să renunți la ele forever.