Cu răbdarea treci marea unui roman

Răbdarea este prima calitate a unui prozator. Cu răbdarea treci marea unui roman, iar scrisul capătă, pe seama ei, un fel de așezare de care orice construcție narativă (folosesc această sintagmă, chiar dacă sună un pic cam prețios) are nevoie. Mă trezesc aproape în fiecare dimineață anume ca să duc mai departe povestea din romanul pe care îl am în lucru și mărturisesc că de fiecare dată un fel de dorință (omenească?) de a ajunge mai repede undeva "în față", înspre capitolele finale, de a arde niște etape pe care le văd, pentru moment, ca pe niște piedici în pornirile mele entuziaste de cucerire a lumii care se limpezește, pas cu pas, situație cu situație, sub bocănitul tastelor computerului (adesea și cu ajutorul unui stilou cu cerneală adevărată, pe care îl folosesc ca să-mi răscolesc unele simțăminte romantic-desuete intrate în adormire, de care am însă mare nevoie pentru a atenua senzația de răceală tehnică a disciplinei) devine singurul lucru cu care trebuie să mă lupt. Noroc că răbdarea se învață, iar trecerea timpului și vârsta îți sar și ele în ajutor în această lecție, ca niște prieteni dragi care nu te părăsesc niciodată.