Întreaga poveste... ca un dirijabil colorat şi suprarealist

La patru dimineaţa, când e linişte deplină, lectura paginilor din urmă ale romanului îmi pare un act conspirativ, o activitate secretă prin care le pregătesc oamenilor o surpriză. Re-lectura, adăugirile, tăieturile, corecturile devin operaţiuni minuţioase şi extrem de precise prin care parcă aş pune la cale o revoluţie. Încerc să alung aceste gânduri ca să pot înainta, însă lucrurile nu sunt la fel de uşoare pe cât par, pentru că totul se amestecă, situaţia mea cu situaţiile din carte, gândurile, simţămintele şi amintirile mele cu acelea ale personajelor. Totul. Nici nu este foarte rău aşa, la urma urmelor. În fond, ar fi cazul să nu mă mai opun cu atâta îndărătnicie mecanismelor naturale ale imaginaţiei doar pentru că mi-am pus în cap să nu ies din cadrele realismului. "Ieşirile" din aceste cadre pe seama fanteziei - observ acum, aşa cum ştiam - pot înaripa întreaga poveste, o pot face să se ridice în aer ca un dirijabil colorat şi suprarealist.