Despre ratare ca împlinire

V-aş spune din nou două-trei vorbe despre Planuri de viaţă, mai ales că o văd acum din nou la reduceri (13%) pe elefant.ro şi m-am gândit că acest amănunt ar putea (şi el) să vă atragă atenţia, aşa cum îmi doresc, cu toată onestitatea... În mai puţine sau mai multe cuvinte, pot spune că este un roman al supravieţuirii unei familii în timpuri grele (ultimii şaptezeci de ani) şi într-o lume încercată (România şi Est-ul). Poate fi văzut ca un roman al supravieţuirii lagărelor sovietice (tatăl), comunismului ceauşist (fiul) şi tranziţiei haotice spre nicăieri (nepotul). "Planuri de viaţă" (Ed. Polirom, 2012) oferă, cred, în pofida tonului lui amar, un fel de imagine a speranţei în acţiune. Cartea mi se pare că vorbeşte, între altele, despre modul în care povara trecutului poate deveni, prin cunoaştere şi asumare, un ajutor nepreţuit şi un imbold pe drumurile străinătăţii - pentru că îţi arată cine eşti între ceilalţi. Cred, de asemenea, că mai vorbeşte (prin poveştile de viaţă ale personajelor şi planurile în care acestea se mişcă) despre ratare ca împlinire - într-un înţeles strict uman, pentru că te aduce la nivelul zero, acolo unde omul se simte, paradoxal, mai protejat. Cartea se încumetă, de asemenea, să arate (nu să demonstreze!) şi cum fericirea înseamnă mai curând trăirea clipei ("un biscuit", cum spune un personaj) decât organizarea tenace a carierei, sau cum singurătatea este doar ocazia de a reflecta mai mult asupra condiţiei tale individuale şi deci un punct de resetare a planurilor. Şi încă alte şi alte lucruri, pe care şi criticii, în parte, le-au văzut şi le-au arătat, pe care - nu mă îndoiesc - le vor vedea şi le vor arăta şi de acum încolo.