Paul Goma pentru Premiul Nobel!

Este excelentă propunerea Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: Paul Goma pentru Premiul Nobel! Uniunea Scriitorilor din România ar trebui să dubleze gestul românilor de peste Prut! Paul Goma este, deopotrivă prin viață și operă, scriitorul român care exprimă cel mai bine epoca noastră, "Zeitgeist"-ul nostru de trăitori și supraviețuitori ai unui loc din Est apăsat de comunism.

Gândul la proiectele abandonate

Gândul la proiectele abandonate îmi trezește părerile de rău, firește, și mă demobilizează de la munca la acestea încă neabandonate. Partea bună - și singura consolare - este că unele din ele chiar devin realitate, ceea ce mă salvează de la o autocritică prea severă. Sunt atât de vulnerabil la capitolul acesta încât uneori ajung în extrema cealaltă, a unui fel de muncă de refugiu, bună doar pentru a nu ajunge să mă desconsider de-adevăratelea sau să încep să trăiesc pur și simplu în voia vieții.

În viață e mai convenabil decât într-o carte

O frază mai lemnoasă, un cuvânt nepotrivit, o perspectivă prea livrescă sau prea neșlefuită, o intruziune prea evidentă a naratorului în viața personajelor sau o detașare nefirească, un ton inadecvat, în fine, o mișcare stângace de acest tip, doar unul din lucrurile astea și toată construcția, toată schelăria romanului la care lucrezi începe să scârțâie. De departe, în viață e mai convenabil, pentru că mai ai șanse, dacă greșești, să resetezi totul și să te reabilitezi în ochii celorlalți, pentru că se știe, nimeni nu e perfect, iar oamenii înțeleg genul acesta de impas. Într-un roman însă, orice eroare pe care nu ai prins-o la timp te duce pe un drum fără întoarcere, din care nu te mai poți salva decât scriind pur și simplu o altă carte, pentru că întregul a fost compromis.

Zilele în care nu scriu

Nu pot spune că zilele în care nu reușesc să scriu sunt ratate, pentru că nu sunt genul de scriitor "disperat" care pune scrisul mai presus de viață. Am numai așa o părere de rău că m-am lăsat dus de valul trăirii și nu am mai găsit nici măcar câte o jumătate de ceas pentru unele însemnări sau pentru două-trei fraze. Iar regretul acesta nu e semn bun niciodată. E un avertisment serios că ar cam fi timpul să mă mișc repede la lucru și să nu mă mai lamentez ca un "loser", dacă nu cumva vreau să ajung să regret și mai mult și să-mi fie apoi și mai greu să continui.

Recitesc în unele zile paginile toate

Romanul la care lucrez are nevoie de prezența mea zilnic. Simt că dacă trece o zi fără să deschid fișierul în care își duce viața de manuscris neterminat va face cumva și îmi va îngreuna munca la paginile următoare, la a doua jumătate rămasă de dus mai departe. Împotriva uitării și pentru ținerea permanentă sub control a întregului, recitesc în unele zile paginile toate, mă duc înapoi, îmi notez chestii de adăugat, încerc să ofer asistență lumii care a prins deja contur. Nu am libertate totală. Adesea, situațiile și personajele capătă un fel de viață proprie, merg într-o direcție pe care nu am plănuit-o, însă nu-mi displace deloc, pentru că totul este să fiu pe aproape, pentru proceduri de reanimare urgente ale cine știe cărei scene care băltește, potolirea spiritelor, temperarea entuziasmelor lirice, repornirea motoarelor pentru noi decolări.

Există ceva numai al paginii scrise

Când scriu e limpede că trebuie să mă debarasez de Facebook și toate chestiile astea legate de lumea în care trăiesc. Fără detașarea de ele risc superficialitatea, care oricum mă pândește la tot pasul, fiind în natura proprie, nu mi-e rușine s-o recunosc. Există ceva numai al paginii scrise, ceva misterios care refuză orice conexiune cu lucruri exterioare. Este, cred, ceea ce face din literatură un punct de sprijin pentru atâția oameni și o motivație în plus pentru unii ca mine, care continuă să scrie ca și cum ar avea tot timpul din lume la dispoziție și nu ar depinde de nimic în afară de foaia de hârtie sau de computer.

Pagini șterse

Azi dimineață am șters două pagini din romanul în lucru. Pur și simplu, nici nu sunau bine, nici conținutul nu era cine știe ce. Aș putea spune că am muncit degeaba, dar ar fi neadevărat. Paginile care nu mai sunt acum, care însă mi-au solicitat la fel de mult energiile, concentrarea și pasiunea ca oricare altă pagină rămasă, au adăugat ceva ce îmi va fi de folos mai departe, la scris și poate în viață, mai departe, spre finalul cărții și în zilele vieții, situații în care știu sigur că voi avea nevoie să fi greșit suficient ca să înaintez și să fiu cât de cât mulțumit.

"Mi-ar trebui un şir de ani"/ "It Might Take Me Years"

      "Contemporary Literature Press" (Lidia Vianu, director; George Săndulescu, executive advisor) publică prima antologie de poeme scrisă de membrii PEN-Club-ului român.

      Selecția a fost făcută de Constantin Abăluță, ilustrațiile aparțin Cristinei Ioana Young, iar traducerile aparțin unui grup de 21 de poeți englezi, care au lucrat împreună cu studenții Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan din cadrul Universității din București.

      Între multe poeme foarte interesante ale unui număr de 39 de poeți, la pagina 24 veți găsi și un poem al meu, "Mi-ar trebui un şir de ani"/ "It Might Take Me Years", care dă și titlul cărții, ceea ce, firește, mă onorează în chip deosebit. Ediția pdf poate fi descărcată "gratuit de AICI. 

Un om fericit

Dimineața foarte devreme scriu la roman cam două ore, la serviciu lucrez la o carte de psihologia sănătății, pe drumul spre casă mă gândesc la amândouă, acasă discut cu copiii (când sunt în vacanță) și cu soția, citesc, mă uit la televizor, navighez pe net, apoi, în unele zile, dacă avem chef, ieșim seara prin oraș, mergem în vizită la rude sau prieteni - nu foarte des pe cât ne-ar plăcea, totuși. Uneori, îmi place să gătesc, la fel de mult cum îmi place să scriu. Dacă stau bine și mă gândesc, ar trebui să înțeleg limpede că stilul acesta de viață este unul de care nu am nici un motiv să mă plâng. Și nici nu mă plâng absolut deloc. Aveți de a face cu un om fericit.

Ce să postez pe Facebook

Azi m-am pomenit în câteva rânduri că îmi cercetam mintea să spun ceva cât de cât inteligent sau măcar amuzant pe Facebook. Am găsit câteva chestii, însă, pe rând, am renunțat la ele tot așa de repede cum au apărut. Nu mi-a mai rămas acum, văd bine, decât să povestesc mica întâmplare... Ceea ce deja cred că am și făcut. Asta-i tot.

Ninsoarea, mai harnică decât mine

Azi dimineață, după ce acoperisem încă o pagină la romanul pe care îl am în lucru, m-am oprit din scris, pentru că se făcuse ziuă și am văzut că se așternuse din nou pe nins mai hotărât, mai temeinic și mai harnic decât mă pornisem eu mai departe în lumea cărții mele.

Cât sunt văzute/citite cărțile noastre

Cât sunt văzute/citite cărțile noastre de criticii literari și ceilalți scriitori? Nu știu dacă se poate lămuri această chestiune din ancheta din "România literară" (nr. 52) "Anul 2012. Ce rămâne", pentru că nominalizările și preferințele par cam limitate de spațiul social și literar în care trăiesc autorii răspunsurilor, niște răspunsuri oferite "cam din auzite" și uneori de-a dreptul amnezice în legătură cu câte o carte despre care, altfel, unii dintre ei au scris elogios în reviste sau au vorbit entuziast la lansări cu câteva luni în urmă... Chiar și așa, în ce mă privește, în afară de menționarea onorantă de către Irina Petraș a romanului "Planuri de viață", în această anchetă văd pomenit și volumul de poezie "Depresie", în răspunsul lui Adrian G. Romila. Dincolo de aceste aspecte de "politichie literară", eu cred că o dezbatere serioasă despre cât a mai rămas din rolul, influența și autoritatea criticului literar în zilele noastre și despre modul în care criticul literar de azi se raportează la piața de carte și în general la lumea literară ar merita să fie făcută.

Irina Petraș menționează romanul "Planuri de viață" în răspunsul la ancheta "Cărțile anului 2012"

În 2012 am publicat trei cărți: un volum de poezie ("Depresie", Ed. Limes), un roman ("Planuri de viață", Ed. Polirom) și ediția a doua a memoriilor din lagărele sovietice ale tatălui meu, Vasile Gh. Baghiu ("Prizonier în U.R.S.S.", Ed. Fundația Academia Civică). Deși circulația cărților este cam haotică la noi, iar lecturile - deopotrivă ale cititorilor obișnuiți și ale criticilor - urmează niște repere misterioase și adesea parcă dirijate, totuși, la o anchetă cu titlul "Cărțile anului 2012", Irina Petraș menționează și romanul "Planuri de viață". La astfel de vremuri ar trebui să fiu mulțumit și cu atât. Și chiar sunt... La mulți ani!

Adrian Matus despre romanul "Planuri de viață" (Ed. Polirom, 2012)

Planuri din trecut, planuri din prezent[1]

    O tematică recurentă a literaturii române a ultimelor două decenii o constituie relatarea unor impresii trăite în spaţiul occidental mult visat înainte de Revoluţie. Romanul Planuri de viață de Vasile Baghiu doreşte să prezinte o astfel de experienţă a intelectualului român, plecat cu diverse proiecte de cercetare fie în Germania, fie în Scoţia. Apărută la editura Polirom în acest an, cartea prezintă viaţa lui Vili Barna. Punctul atractiv al acestui roman cu o pronunţată tentă biografică este faptul că reuşeşte să îmbine diverse istorii ale altor personaje ce îşi întretaie drumul cu acest Vili Barna, din ficţionalul oraş Piatra Veche.

O familie literară

Vă propun pentru Sfintele Sărbători care se apropie, dar mai ales pentru totdeauna, trei cărți pe care am reușit să le public în anul pe care tocmai îl încheiem, 2012... Este cartea tatălui meu, Vasile Gh. Baghiu, despre experiența sa din lagărele sovietice, Prizonier în U.R.S.S. (Ed. Academia Civică, ediția a doua), și mai sunt două cărți ale mele, romanul Planuri de viață (Ed. Polirom) și volumul de poezie Depresie (Ed. Limes). Mi-ar fi plăcut să aibă publicat volumul de poezie, deja pregătit, și fiul meu, Ștefan Baghiu, pentru că ar fi fost atunci imaginea completă a unei familii literare în care scrisul a trecut la a treia generație. Cu îngăduința lui Dumnezeu, acest lucru se va întâmpla anul viitor. Ștefan este deja o prezență în critica literară și în poezie, iar eu îi urmăresc evoluția cu emoție și încredere. Vă doresc tuturor un Crăciun Fericit și un An Nou cu sănătate și bucurii!

Talentul de a trăncăni şi de a bârfi

Nu ştiu dacă e de bine să spun chestia asta despre meseria de scriitor, dar eu încep să înţeleg tot mai mult, în timp ce scriu la romanul pe care îl am acum în lucru, cât de important este pentru un scriitor de roman în special să aibă înclinaţii către bârfă. Uneori mi se pare că talentul de a trăncăni şi de a bârfi este esenţial la un romancier. Ai nevoie să-ţi bârfeşti în fel şi chip personajele pentru ca lumea din capul tău să prindă contur şi să capete viaţă.

Trăirea amplificată

De fiecare dată când reuşesc să pornesc din nou, iar şi iar, ca astăzi, motoarele scrisului la romanul pe care îl am în lucru, am sentimentul pe care îl trăiesc întotdeauna înaintea unei plecări în străinătate, cu toată panoplia de emoţii şi stări, sofisticate şi uşor anxiogene, simple şi uşor descurajante, un sentiment care mă încredinţează că trecerea mea prin această lume capătă un sens şi în acest fel, adică experimentând trăirea amplificată prin scris şi tatonând iluzia că se poate găsi un înţeles pentru tot.

„Writing is work! Writing is work!”

"Faţă de care dintre cele zece porunci sunteţi mai înţelegător?" este întrebarea pe care Marius Chivu a adresat-o mai multor scriitori (Liviu Antonesei, Vasile Baghiu, Lavinia Branişte, Adrian Chivu, Alexandru Ecovoiu, Medeea Iancu, Veronica D. Niculescu, Dora Pavel, Sebastian Reichmann şi Andra Rotaru), în cadrul anchetei apărută în Dilemateca din noiembrie 2012.

Iată răspunsul meu. "Cu intenţia expresă de a răspunde la această anchetă, am recitit cele zece porunci (pe care – ei bine! – am constatat că nu le ştiu pe de rost, aşa cum ar trebui) şi am conchis că dintre toate cel mai îngăduitor am fost întotdeauna – şi încă mai sunt – faţă de porunca a patra, aceea în care suntem îndemnaţi să ne aducem aminte de “ziua odihnei”. Am spus „dintre toate cel mai îngăduitor”, însă este evident că faţă de unele, cel puţin, nimeni nu ar trebui să aibă chiar nici o îngăduinţă. Deşi merg adesea duminica la biserică (nu în fiecare duminică, din păcate), obişnuiesc să muncesc în această zi. Nu este vorba despre muncă fizică la ţară şi nici măcar despre curăţenia obişnuită în apartament, ci despre scris şi citit. Bineînţeles că dacă – să zicem – am vase nespălate în chiuvetă rămase de cu o seară înainte în care am stat, poate, mai târziu cu nişte prieteni, le spăl, că doar n-o să le las aşa până vine ziua de luni. Bigotismul îmi displace şi mă indispune. Acesta este însă un alt subiect... Revenind la întrebare, da, scriu adesea şi în această „a şaptea zi” în care Dumnezeu s-a odihnit după ce a făcut lumea. Mă aşez la scris cu toată convingerea că nu comit nici un păcat, iar impresia de nevinovăţie vine probabil, mă gândesc, şi din aspectul exterior static, chiar paşnic al oricărei activităţi de acest fel. Când scrii pare că nu faci nimic. De aici probabil şi conotaţiile peiorative ale statutului de poet şi scriitor... Cel puţin la noi, scrisul este privit şi aşa, cu uşurătate. Ştiu că în această chestiune nu conteză până la urmă impresia exterioară, ci numai faptul de a încălca sau nu una din poruncile Domnului. Un duhovnic ar avea, cred, mai multe de spus pe această temă, dar tentaţia unei zile întregi în care aş putea să scriu sau să citesc pentru că nu trebuie să mă duc la serviciu va fi în mod sigur întotdeauna foarte puternică. În fine, întrebarea îmi aduce aminte şi de o întâmplare pe care am trăit-o cu ani în urmă pe Aeroportul Heathrow. Uitându-se cu insistenţă în paşaportul meu, funcţionara de la ghişeu m-a întrebat cu mirare de ce nu am o viză „de muncă”, ci una turistică, deşi fusesem invitat în Marea Britanie pentru a scrie o carte. Repeta chiar: „Writing is work! Writing is work!”. Am răspuns că habar nu am de ce nu primisem o astfel de viză, dar că îmi place foarte mult când ea repetă cu atâta convingere că scrisul este muncă. Zâmbetul ei mă face şi acum să cred că discuţia merită să rămână deschisă."  

La sfârșitul sfârșitului doar pagina scrisă contează

Pe măsură ce înaintez tot mai departe în lumea romanului pe care îl am în lucru, mă gândesc, mai mult și mai mult, la cât de important este să găsești în fiecare dimineață puterea de a te aduna din toată risipirea vieții pentru a da un nou asalt paginilor albe. Iar bătălia aceasta mută de refacere zilnică a traseului unei lumi de cuvinte și emoții va fi - sunt convins - răsplătită cumva, pentru că înțeleg - și parcă din ce în ce mai limpede - că la sfârșitul sfârșitului doar pagina scrisă contează.

"Prizonier în U.R.S.S." de Vasile Gh. Baghiu a apărut în ediția a doua

A apărut a doua ediţie a memoriilor tatălui meu, Vasile Gh. Baghiu (1922-1974), despre prizonieratul său sovietic, scrise imediat după întoarcerea acasă, în anii cincizeci. La aproape 15 ani de la prima ediţie (Editura Axa, 1998), cartea "Prizonier în U.R.S.S." este acum publicată de Editura Fundaţiei Academiei Civice şi are un cuvânt înainte semnat de scriitorul Romulus Rusan, editorul ei, precum şi prefaţa şi postfaţa primei ediţii. Va fi o lansare la Gaudeamus, pe 24 noiembrie 2012... Comenzi pot fi făcute la adresa de email acivica@memorialsighet.ro sau la telefon +40 21 3129852 . Sper că volumul se va putea găsi curând şi în librării.