După-amiază am plăcuta surpriză să găsesc unul din poemele mele pe pagina de deschidere a website-ului Poetry Circle.

Şi dacă tot scriu aici despre întâmplări bune, acum vreo trei zile am aflat de la Nicolae Coande că Marin Mincu a lansat la Craiova cea mai recentă carte a sa ("Panorama critică a poeziei române din secolul XX") şi că sunt şi eu acolo în paginile ei. Mă gândesc cu recunoştinţă la acest critic care m-a văzut când alţii se uitau la mine şi nu mă vedeau sau nu voiau să mă vadă, un critic literar care, iată, este consecvent în sprijinul său. Abia aştept să văd cartea.

Mai mult, am primit de la Cluj, de la Hanna Bota, antologiile de poezie română contemporană (în limba maghiară şi în limba slovacă), în care, alături de Adrian Alui Gheorghe, Angela Baciu-Moise, Hanna Bota, François Breda, Ion Cristofor, Gellu Dorian, Zsolt Karacsonyi, Annamaria Kinde, Zoltan Kiraly, Mircea Petean, Ioan Petraş, Cassian Maria Spiridon, Traian Ştef, Laszlo Szücs, Adina Ungur, Dinu Virgil, am fost inclus şi eu cu unsprezece poeme. Extraordinare mi se par entuziasmul şi devoţiunea autorului proiectului, poetul Attila Balazs, care a organizat, în primăvară, turneul autorilor prezenţi în aceste antologii în Ungaria şi Slovacia, care a îngrijit şi antologiile şi care "a uitat" să se includă pe el însuşi...

Am parte uneori de întâmplări pe care le-aş numi "himerice". De câţiva ani, când fac cunoştinţă cu diverse persoane din oraşul nostru, unele dintre ele mă întreabă dacă nu sunt cumva rudă cu un om care are acelaşi nume cu al meu şi este primar într-o comună de lângă Piatra Neamţ. Nu ştiu dacă el este întrebat vreodată dacă este rudă cu un scriitor care locuieşte la Piatra Neamţ, însă ieri, când un profesor mi-a adresat aceeaşi întrebare, am răspuns imediat, cu o spontaneitate care - mărturisesc - nu mă caracterizează în astfel de situaţii: "Nu, nu sunt rudă cu primarul, dar sunt rudă şi în relaţii foarte apropiate cu scriitorul cu acest nume..." Mă gândesc că Himerus Alter (personajul din poemele mele, pentru cei care nu ştiu), ar fi râs pe înfundate la această scenă, ar fi râs de mine, care mai cred, bietul, că numele meu ar putea avea vreo rezonanţă undeva-cândva-vreodată în urechile unei societăţi parcă tot mai aculturale şi mai despiritualizate.

De dimineaţă iau de la chioşc "România literară", numărul şapte. În ultimii ani, luat de valul călătoriilor, am mai pierdut contactul cu publicaţiile literare, chiar şi cu lumea literară, aş zice. Îmi revin încetul cu încetul. Este ceea ce îmi doresc. E o zi minunată, cu multă lumină. La pagina de poezie, găsesc un vers remarcabil al lui Liviu Georgescu, un poet despre care - din vina mea, fireşte - nu ştiu nimic: "Dar în noi e un soare ascuns.".

Tonică şi încurajatoare prezenţa tânărului critic Daniel Cristea-Enache, alături de Augustin Buzura, la o emisiune de azi a Deliei Budeanu de pe Antena 2! Un om bine crescut acest critic! Aşa ceva iese în evidenţă în lumea noastră, o lume care ar avea atâta nevoie de astfel de oameni... De apreciat şi interesul moderatoarei pentru oamenii de valoare, pentru scriitori, iarăşi mai rar întâlnit la televiziunile noastre.

Printr-un proiect de lege, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului doreşte să scoată religia ca materie de studiu din liceu. Este, fireşte, un nou atac al ateismului de tip comunist la adresa credinţei poporului român. În 1948, după ce l-au alungat pe Rege, bolşevicii au scos religia din Şcoală. Au încercat distrugerea Bisericii prin arestarea şi prin uciderea în închisori a numeroşi preoţi, prin aşa-numitul "ateism ştiinţific" la învăţământul de partid, prin intimidarea oamenilor care mergeau la biserică, prin şantaj şi prin alte metode perfide experimentate de ei. După Revoluţie, s-a încercat, aşa cum s-a putut, revenirea la buna rânduială a credinţei, prin construirea de noi biserici, prin revenirea la studiul religiei, prin consolidarea învăţământului teologic, prin diverse acţiuni de caritate. Nu demult, sub umbrela aceleiaşi pretinse nevoi de armonizare cu Europa (o Europă a cărei identitate nu poate fi concepută fără credinţa creştină!), dar în fapt într-un elan ateist distrugător asemănător celui din 1948, s-a încercat şi scoaterea icoanelor din sălile de clasă. Nu ştiu care mai este situaţia în această privinţă... Acum văd că vor să scoată şi ora de religie din liceu. Tocmai din liceu, tocmai din lista materiilor de studiu ale elevilor aflaţi la vârsta adolescenţei, o vârstă la care elevii ar avea nevoie cel mai mult de repere morale. Sper din toată inima ca intenţia aceasta să nu fie pusă în practică, în lege. În paralel cu aceste acţiuni ostile împotriva credinţei, la televiziuni, în mass-media se cultivă prostul gust, falsele valori, se practică o manelizare de masă, se promovează actriţe de filme pornografice, se induce idea unui succes facil, fără muncă. Am fost în ultimii ani în Occident, în mai multe ţări, şi am văzut cam cum stau lucrurile şi pe acolo. În Germania, Elveţia, Austria, catedralele se umplu de oameni. În Scoţia, în schimb, multe biserici au fost transformate în cafenele... Asta vor oare autorii proiectului de lege să se întâmple şi în România? Cred că ar fi necesară, abia acum, o mobilizare a societăţii civile. Mi-ar plăcea să-i văd pe domnii Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Cărtărescu, pe alţi reprezentanţi cunoscuţi ai societăţii civile, pe ziariştii "deontologi", oameni ale căror voci încă mai au autoritate, mi-ar plăcea să-i văd având o reacţie faţă de această intenţie legislativă anticreştină, o reacţie cel puţin la fel de vehementă pe cât a fost, de exemplu, susţinerea pe care au oferit-o nu cu mult timp în urmă actualului preşedinte cu aerul că apărau o cauză de siguranţă naţională. Aceasta este cu adevărat o problemă care ar impune o atitudine. Mai sunt şi altele: sărăcia umilitoare în care trăiesc pesnionarii, starea jalnică a spitalelor, sistemul de evaluare din învăţământ. Acum însă, cred că intenţia de scoatere a religiei din învăţământul liceal trebuie oprintă la nivelul de intenţie. Este o urgenţă.

Dacă ar fi numai după inima mea, aş sta cât e ziua de lungă doar să citesc şi să scriu. Aş sta şi noaptea să scriu şi să citesc. Dar lucrurile nu sunt deloc aşa cum vrem noi, aici, în ţărişoara noastră. Nici în Vest nu sunt ele aşa cum vor scriitorii de acolo, dar, din cât am observat, ei măcar nu au de înfruntat zi de zi şi în cantităţi atât de copleşitoare această indiferenţă pâcloasă care se transformă în ostlitate, nu au de înfruntat neprietenia, invidia rea şi greoaie, optuzitatea, prostia, lipsa de educaţie, lipsurile propriu-zise, nu au de înfruntat reaua-credinţă, micimea sufletească, meschinăria, prostia cu patalama, parvenitismul agresiv, nedreptatea făţişă, cinică, mârlănească. Şi ei trebuie să aibă slujbe ca să trăiască, dar măcar se bucură de respectul unei societăţi care ştie, de la Şcoală şi din Familie, ce înseamnă să scrii, cu har de la Dumnezeu, două pagini de proză, sau un poem, sau un eseu. Mi-am făcut note pentru un roman, da, pentru un nou roman. Tremură sufletul în mine să încep odată să-l scriu, dar nu cred că voi îndrăzni curând să scriu prima frază în aceste condiţii. Mai stau, mai aştept... Poate va mai veni o bursă dinspre Apus... Salvarea mea... Mai tatonez terenul, mai fac note, mai fac "repetiţii", îmi mai încerc puterile. Credeam că am încetat să mă plâng, că m-am împăcat cu situaţia, dar se vede că nu-mi pot reprima tristeţea de a vedea că aici, în propria ţară, eşti foarte adesea nevoit să cauţi sprijin în altă parte, la străini, străini care se dovedesc, aşa cum s-a întâmplat şi cu mine în ultimii ani, mai buni şi mai prietenoşi şi mai atenţi şi mai sensibili decât compatrioţii. În fine, ca să închei această oarecum nedemnă plângere, încă toate ar putea fi suportate, înfruntate şi trecute dacă oamenii ar fi mai... - cum să spun? - mai altfel... mai oameni...

M-am bucurat azi foarte mult să găsesc în cutia poştală două exemplare din revista "Verso" a lui Ion Mureşan, mai ales şi în special (cum altfel?) pentru că amândouă conţineau poeme ale mele: unul din septembrie-octombrie 2007, în care am fost invitatul paginii lui Constantin Abăluţă, cu poemul "În mulţime", iar celălalt din 1-15 noiembrie 2007, în care pagina mea s-a alcătuit din poemele "Pe drum", "Nesfârşitul azi", "Napoli interior", "Noul", "Curând" şi "Înapoi pe Buchanan Street", o pagină pe care invitata mea de această dată a fost poeta Simona-Grazia Dima, cu excelentul poem "Copiii". Poemul este cu adevărat foarte bun. De aceea, mă gândesc că ar fi păcat să nu-l împărtăşesc şi cu cititorii acestui blog.

COPIII
de Simona Grazia-Dima

Sunt copii sidefii, aninaţi de gâtul mamelor.
Au căutături ameninţătoare. Proaspeţi,
scoşi din ape, cu greu izbuteşti
să-i pui la o masă. Oaspeţii încearcă
să-i admire, îi suie-n poală,
dar le alunecă din braţe, precum
argintul viu – neputincioşi, îi lasă
pe podele. Primii la prânz,
micuţii mânuiesc stângaci furculiţa, greşesc
la descojirea fructelor rare, pocesc
nume celebre, dar volănaşele lor
fac legea, înduplecă timpul să ia viteza smântânii.
Devii atent, sufrageria pe care-o-mparţi cu ei
zumzăie: retorta unei bombe atomice.
Începi să înţelegi istoria după
edictele ieşite din creţurile transparente.
Nu-i de glumit. Teroarea se va izbi
de fortăreţe – de mutrişoarele inexpugnabile,
care închid o galaxie şi-n ea nu-s sori
(fiindcă luminează trandafiri),
iar vântul are tandreţea unui om.

Trimis poeme la România literară, trimis poeme şi cv unui autor din Piatra Neamţ care vrea să publice o antologie cu poeţi nemţeni pentru uz didactic (?!), trimis lui Constantin Abăluţă textul despre Iov-ii lui, trimis lui Petruţ Pârvescu răspunsul la ancheta lui literară, revizuit povestirea în engleză, scris note pe marginea cărţii lui Nimigean. Uf, le-am mai adus la zi cât de cât. Ieri mi-a fost foarte rău, m-a cuprins un fel de stare gripală, m-am simţit groaznic. Am băut ceai, am luat paracetamol, iar azi dimineaţă, la şapte, m-am trezit cu chef de muncă. Sper să-mi iasă o cronică bună-bună, aşa cum scriam nu demult pentru Poesis şi Vatra. Poate revin pe drumul bun, adică pe drumul unui efort susţinut şi aproape orb în numele literaturii... Îmi doresc revenirea, cu toate examenele pe care le mai am, cu toate celelalte obligaţii ale vieţii.

Dacă psihologia a putut fi adusă încetul cu încetul în zona ştiinţei, mă întreb de ce nu ar putea să se întâmple acelaşi lucru şi cu poezia. Este partea ştiinţifică a himerismului (lângă transfigurare, călătorie şi boală) care nu-mi dă pace deloc în aceste zile.

Ziarul "Realitatea" a lansat un concurs printre cititorii săi cu titlul "Nemţeanul anului 2007". Aflu că numele meu este pe o listă de nominalizări. Am luat ziarul şi am văzut că a apărut chiar şi o prezentare a mea cu fotografie pe acea pagină. Cineva m-a nominalizat printre medici, parlamentari, oameni de afaceri, primari, sportivi, şefi de partide, şefi ai unor instituţii, iar întâmplarea îmi dă emoţii asemănătoare celor pe care le aveam când învăţătoarea îmi spunea "la sfârşitul clasei" să-mi pregătesc coroniţa. Din spaţiul culturii mai este pe listă actriţa Laura Vasiliu, care a jucat în filmul lui Cristian Mungiu, nemţeancă şi ea. Faptul acesta al nominalizării mă bucură, fireşte, şi mă onorează, dar mărturisesc că mă şi surprinde un pic, pentru că eu nu prea sunt învăţat cu recunoaşteri de "acasă". Mă gândesc cu recunoştinţă la cititorul/cititoarea care m-a propus şi la cei care deja m-au votat. Am sentimentul că trăiesc întâmplările altcuiva. Să fie din cauza convieţuirii îndelungate cu "himerismul"? Să vedem ce se mai întâmplă. Totul ar putea să devină interesant... Sau este deja?

Se spune că poezia ar aparţine numai tinereţii. Aceasta poate fi adevărat. La patruzeci şi doi nu mai sunt chiar tânăr. Poate că de aceea nu mai scriu poezie aşa cum scriam odată, scriind pur şi simplu un întreg poem pe o foaie de hârtie pe un colţ de masă. Acum scriu după îndelungi reflecţii şi dialoguri cu mine însumi, după zile în care simt că un fel de sentiment confuz ar vrea să se familiarizeze cu mine, după ce un vers devine suficient de bun încât să fie spus şi scris. Sunt tentat să dau vina pe lipsa inspiraţiei, dar cred că ar trebui mai curând să iau în considerare acest nou “mecanism” care încearcă să mă facă atent la propria sensibilitate, care încearcă să mă menţină viu. Voi vedea…

Aseară vreo oră la telefon cu poetul Constantin Abăluţă. Astăzi, la un ceai, la "Gatsby", la TT, cu poetul Ovidiu Nimigean. Să mai spună cineva că în provincie nu se întâmplă nimic...

Komartin, Sociu, Vlădăreanu, Ţupa, Ianuş... Aud tot mai des despre aceşti poeţi. Sunt mai mulţi. Par a fi o nouă generaţie. Pe unii i-am văzut, cu alţii chiar am schimbat câteva vorbe. Prin reviste am citit câteva poeme de-ale lor. Simt că există ceva special, poate chiar nou, în aerul poeziei lor, dincolo de unele “stângăcii” care fac parte din gesticulaţia vârstei şi a timpului. Nu ştiu pe unde sunt cărţile acestor poeţi, cum nu ştiu pe unde sunt cărţile multor poeţi. În paranteză fie spus, aş fi vrut să scriu despre Ion Mureşan, pentru Vatra, aşa cum mă invitase Iulian Boldea, dar nici în librării şi nici la biblioteca din oraşul meu nu am găsit vreo carte de-a lui. Cât despre poeţii "generaţiei 2000", sunt interesat de… - vorbă mare! - “Zeitgeist”-ul din poezia lor. Aşa, de curiozitate...

E ziua lui Mihai Eminescu. Acum doi ani, în aceeaşi perioadă, mă aflam la Viena ca bursier al Kulturkontakt Austria. Înarmat cu un carnet de note şi un aparat foto, băteam bulevardele şi intram în muzee, catedrale şi cafenele, fără să mă simt stingherit că trebuia să-mi notez mereu câte ceva. Între altele, identificasem aproape toate adresele la care locuise acest poet special. În aproape patru ani, omul schimbase nu mai puţin de douăsprezece gazde. M-am gândit la neliniştea lui din acea epocă şi m-am simţit confortabil ştiind că trecuse şi el pe acolo şi trăise acolo. Dacă închideam ochii, huruitul trăsurilor pe caldarâmuri, acelaşi de veacuri, mă transporta chiar în anii lui.

Limba germană înaintează încet, nu mă simt foarte bine sufleteteşte, iar poezia pare să fie foarte departe de mine.

Îl aud pe ziaristul Ion Cristoiu (care, în paranteză fie spus, îmi este simpatic ca persoană, atât cât îl cunosc, ca multă lume, de la la televizor) cum întreabă un interlocutor al emisiunii sale ce este acela un "a.m.r.". M-a mirat că un jurnalist cu experienţa lui şi o persoană care s-a născut la ţară nu ştie acest "cuvânt" pe care soldaţii îl scrijeleau în comunism pe toate băncile vagoanelor cfr şi pe toate gardurile. Poate că nu exagerez dacă spun, pornind de la acest moment trecător de la televizor, că legătura unor ziarişti şi intelectuali de la noi cu realitatea în care trăiesc oamenii simpli este cam firavă, ceea ce explică, poate, lipsa de impact, social şi politic, a mesajului lor în toţi aceşti ani.

Trimis "Ospiciul" la Liternet. Abia aştept răspunsul lor. Lucrez încă la versiunea engleză a povestirii "Numai dacă priveşti înapoi". Învăţ, de capul meu şi de unul singur, limbajul html, care este un fel de laborator nevăzut din spatele Internetului. Ascult Radio România Cultural, un post de radio excelent, foarte profesionist. Citesc un curs de psihologia creativităţii, care îmi pune ordine un pic în gândurile mele disparate pe această temă. Privesc, prin geam, la ceaţa de afară, care îmi amestecă şi mai mult gândurile mele confuze pe această temă.

Să citesc, să scriu, să fiu cu cei dragi ai mei şi cu prietenii, să călătoresc dacă se poate, acestea ar fi lucrurile care mă fac fericit. Totuşi, scrisul este, între toate, ceva cu totul special. Scrisul şi în mod particular scrisul poeziei (cu tot ce presupune) îmi oferă atât de mult, în termeni strict umani, încât dacă ar fi după mine nici nu mi-aş mai bate capul cu publicarea. Nu e însă numai după mine. Este zumzăiala lumii din jur, agitaţia, tentaţia ieşirii din anonimat şi a succesului, dorinţa perfect legitimă de a împărtăşi bucuria poeziei cu ceilalţi, frica de a nu fi singur, de a nu rămâne "în afară", "pe margine", nevoia unei confruntări a imaginii mele despre mine însumi cu imaginea oamenilor despre mine, nevoia unei recunoaşteri (de care încerc să nu-mi fie ruşine), toate acestea schimbă viaţa, clinteşte fericirea. Când încep să caut editori, când ies în lume, când mă pun în mişcare, ca să zic aşa, pentru "a fi", acolo, şi dincolo, şi dincolo, când îmi încordez forţele pentru a-mi revendica locul, colţul, pătrăţelul, atunci apare şi inconfortul, stinghereala, dezamăgirea, lehamitea. Poate că de aceea scriu aici, construiesc site-uri, pun CV-uri pe Wikipedia şi cine mai ştie pe unde, scriu în engleză, trimit - parcă tot mai rar - pe la reviste. Aşa, ca să nu mă uite... Să ştie ei că exist... Să ţină cont, ei, ceilalţi, cei care cunosc mai bine care pătrăţel cui aparţine, mereu, fără greş... Să fiu între ei, cu ei, de-al lor, să fiu în rând cu lumea... Nu pot uita, de pildă, amărăciunea pe care am resimţit-o în momentul în care am aflat că "Dicţionarul general al literaturii române", cel mai larg dicţionar de scriitori apărut vreodată, mă omisese. Am scris şi eu câteva cărţi în toţi anii aceştia tulburi... Eram undeva în străinătate şi mă bucuram de apariţia unei antologii americane care, aceea, mă inclusese, iar faptul că omisiunea fusese, de fapt, intenţionată, m-a pus pur şi simplu la pământ, aşa cum sunt puşi la pământ boxerii învinşi. Atât de păcătos şi de bicisnic îmi este sufletul încât am suferit cu adevărat. Mi-a mai trecut, dar întâmplarea m-a înstrăinat şi mai mult... Acum aş vrea din nou să scriu critică literară, aşa cum scriam prin anii nouăzeci în "Poesis" şi în "Vatra", în stilul acela detaşat şi zâmbitor care atrăsese atenţia şi lui Nicolae Manolescu şi lui Al. Cistelecan. Şi totul ar trebuie să fie simplu. Mă tem însă că nu este char aşa de simplu, pentru că mă întreb unde este acea revistă, vizibilă cât de cât la nivel naţional, care să-mi ofere o pagină sau măcar o jumătate de pagină, ca să scriu săptămânal despre cărţi. Hei, directori de reviste şi redactori, sunt aici! Exist! Respir! Îmi pasă de literatura română! Nu rataţi ocazia! Glumesc, fireşte... Încerc să glumesc... Nu-mi iese... Aşa că mă întorc la scrisul meu, pe hârtie, pe blog, pe carnete secrete, pe site-uri, în limbile timpului, în gând şi în suflet, cu drag...

Ninge mereu. Îmi fac planuri pentru noul an. Mi-ar plăcea să pot publica volumul de poezie "Cât de departe am mers", să termin volumul de povestiri, să pun la punct volumul de critică, să găsesc fiecăruia câte un editor (sau acelaşi editor tuturor), editor bun şi inteligent, editor care înţelege, care ştie, care vede. Mi-ar mai plăcea să ajungem, prin august, la Düren, la prietenii noştri Anne şi Achim, aşa cum ne-am propus, să ieşim cu bine din examenele de bac şi de facultate ale Ioanei, să ies cu bine din examenele mele. Mi-ar plăcea să pot scrie în fiecare zi, să mă întâlnesc mai des cu prietenii şi să am discuţii plăcute şi interesante cu ei. Da, mie mi-ar plăcea să se întâmple toate acestea şi încă alte lucruri, dar ştiu că nu depinde numai de mine, că multe sunt în puterea bunului Dumnezeu, că timpul are stilul lui de a se strecura printre noi, că are felul lui de a fi "atent" cu unele "întâmplări" ale vieţii noastre şi de a le "ignora" pe altele. Chiar şi aşa, e plăcut să visezi, mai ales când ninge afară.

C.S. Lewis ne îndeamnă să scriem numai despre lucruri care ne interesează cu adevărat, fie ele imaginare sau reale. Autorul „Poemelor narative” adaugă, de asemenea, adresându-ni-se nouă, celor care continuăm să scriem: „Aceasta înseamnă că dacă eşti interesat numai de chestiuni legate de scris nu vei fi niciodată un scriitor, pentru că pur şi simplu nu vei avea despre ce să scrii.” Îmi place acest gând al bătrânului Lewis. El îmi confirmă încerederea mea că literatura este mai mult o chestiune de viaţă decât una de artă. Afară ninge cum nu a mai nins de mulţi ani. Cu fulgi mari, grei, leneşi, ca în desenele colorate din Abecedar. Aş vrea să scriu un poem despre iarnă, dar nu-mi vin în minte decât clişeele noastre cele de toate zilele, pe care tocmai scrisul de veacuri le-a sporit poleiala ieftină. Totuşi, nu e nimic dramatic în această situaţie inconfortabilă. Când nu scriu, trăiesc, şi totul se rezolvă.