Conferință la Biblioteca Bicaz: Eminescu, o viziune himerică

Biblioteca din Bicaz are un public fidel pentru întâmplările culturale pe care le organizează, iar asta contează într-un orășel. M-am simțit azi excelent ca invitat acolo, în locul potrivit, cred, acesta a fost sentimentul, pentru a vorbi despre o perspectivă "himeristă" a poeziei lui Eminescu, în ideea lui T.S. Eliot de revizitare permanentă a poeților din trecut prin lentile ale poeților care le-au urmat. Mulțumiri se cuvin inimoasei doamne Mariana Călinescu, directoarea instituției, care a pus totul la cale cu entuziasm și profesionalism, dar și tuturor celor care au venit la eveniment.

"Himerismul" are puterea de a trece adesea din pagina scrisă în viața trăită

 

Călătoria aceasta în Portugalia are pentru mine și semnificația unei întâlniri cu spiritul heteronimic al lui Fernando Pessoa, cel care, între alte resurse literare și nu numai, m-a inspirat între anii optzeci și nouăzeci să încep povestea "himerismului", cu personajul Himerus Alter care călătorește peste tot pretinzând că ar fi autorul poemelor, cu efortul de cuprindere a lumii prin poezie într-o epocă în care era foarte dificil să obții un amărât de pașaport, cu toate orașele și locurile prin care nu fusesem niciodată.

Astfel, în poemul "Febra" din 1996, pomeneam și Lisabona, iar acum, la 30 de ani distanță, suntem pe cale să ajungem în orașul care este și al acestui mare poet, să vizităm casa sa memorială și să facem pe bune "O plimbare melancolică în ţipătul pescăruşilor/ Pe lângă balustrada Tagelui,/ în Praça do Comerçio..."

În acest sens cred eu că "himerismul" are puterea de a trece adesea din pagina scrisă în viața trăită, iar pentru această magie simt că a meritat pe deplin toată aventura.

Casa Pessoa

Încă un gând "himeric" trecut din pagini de manuscris sau de carte în viața trăită, în acord cu tehnicile eficiente ale "himerismului poetic" de reconstrucție narativă a poveștilor alternative, în care ucenicul român Vasile Baghiu, cu un singur heteronim (Himerus Alter), vizitează casa din Lisboa a maestrului portughez Fernando Pessoa, multiplicat în patru heteronimi de bază (Reis, Careiro, Campos, Soares) și în nenumărați alții, o clipă prinsă în peisajul timpului.

Lucrurile se vor aranja aşa cum ştiu ele mai bine

Vizitând casa lui Fernando Pessoa din Lisabona, m-am gândit, pe firul heteronimilor săi, dar și al "himerismului" meu, că mi-ar fi de folos să fiu în stare să mă clonez, ca să pot duce repede-repede la capăt proiectele sau cum s-or fi chemând. Şi astfel să lucrez în paralel la toate. Şi fiecare dintre versiuni să fiu eu, permanent, fără dubii. Ştiu însă că ştiinţa avansează repede în epoca noastră, aşa că merg înainte cu toate, neclonat, adică în condiţiile date, răbdător şi perseverent, cu încredere şi speranţă că lucrurile se vor aranja aşa cum ştiu ele mai bine.

Prin 1988 l-am descoperit pe marele poet portughez Fernando Pessoa

Prin 1988 l-am descoperit pe marele poet portughez Fernando Pessoa. Era, cu eseuri și poeme, într-un număr din revista "Secolul 20".

Heteronimii săi și ideea de a trăi mai multe vieți în paralel m-au fascinat.

"Himerismul poetic" a început – am spus-o chiar în primul manifest – și de la această descoperire și s-a dezvoltat mai departe pe firul pe care am fost în stare să-l urmez.

Astăzi mă aflu în țara sa și încerc să-i dau de urme. Aici, în Porto, undeva lângă Torre dos Clerigos, l-am întâlnit prima dată.

Poezia a fost în stare să schimbe trăirea

 

"Himerismul poetic" a însemnat încă de la început încercarea iluzorie (himerică) de cuprindere a lumii, la fel ca în poza aceasta, poate, care nu este o fotografie, ci o reflectare într-o vitrină de pe o stradă din Porto, așa cum o călătorie la Veneția atunci era doar o punere în tipare poetice a unui gând, care devenea astfel o altă realitate, una paralelă, "poezie scrisă", care avea să devină în timp "poezie trăită", ca în toți anii din urmă, rătăcitor-himeric urmând magia de demult.

Și totuși, povestea începe să capete contur și împlinire, s-a dovedit că poezia a fost în stare să schimbe trăirea.

A fost plăcut să mă reconectez la copilărie

Astăzi am fost la școala din satul Mastacăn, comuna Borlești, aici în Neamț, unde demult, acum o jumătate de secol am urmat clasele primare și gimnaziul.

Am fost invitat de doamna bibliotecară și câțiva profesori de acolo cărora li s-a alăturat și părintele paroh, care ne-a invitat la rândul său să ținem întâlnirea cu elevii chiar în biserica recent ridicată pe deal, ceea ce am și făcut.

Am apucat să dau un ochi și să prind două-trei imagini pe holuri, pe terenul de sport și prin preajmă, cu sentimente de nostalgie bine temperate, firește, cum se întâmplă în situații de acest fel, reușind să mă văd copil în filmul din trecut.

Elevilor le-am vorbit despre sănătate și cât de mult depinde ea chiar de noi înșine, despre rostul cititului și al cărții, despre valori ale vieții de care ar trebui să ținem seama încă de mici, în fine, despre momente din trecutul meu acolo în sat și în școală și ecoul lor peste ani în cărțile pe care le-am scris și în tot ce am trăit mai departe în timp, precum și despre povestea prizonieratului la ruși a tatălui meu și a memoriilor pe care le-a scris în anii cincizeci.

Au fost și întrebări interesante. Am răspuns cât am putut de bine și sper că elevilor li s-a părut cu folos întâlnirea.

La final, după două ore de vorbit și discutat, am oferit școlii și câte un exemplar cu autograf din puținele cărți ale mele pe care le mai aveam în casă.

A fost plăcut să mă reconectez la copilărie, invitat acum peste ani și ani la școala unde multe din planurile și visurile de care am încercat să mă țin în viață își au începutul.

A fost o zi specială.

Poeți în dialog: Nicolae Coande și Vasile Baghiu

A fost o discuție relaxată și m-am simțit excelent la "Poeți în dialog".

Mulțumesc doamnelor Lucia Țurcanu și Ala Sainenco pentru invitație, găzduire și moderare, poetului și prietenului Nicolae Coande pentru cuvintele de apreciere (prețuirea și admirația sunt reciproce) și criticului Mircea A. Diaconu pentru surpriza și onoarea de a veni la această întâlnire și de a fi cu noi așa cum a fost mereu!

Poeți în dialog: Nicolae Coande și Vasile Baghiu

Bună ideea unei zile a lecturii!

Bună ideea unei zile a lecturii. Ar fi bine să fie în fiecare zi această zi.

Mica mea poveste în legătură cu acest subiect este că deși lucrez într-un serviciu public de promovarea sănătății, nu pot lăsa acasă abilitățile de scriitor când plec la slujbă, așa că am inițiat aici și unele proiecte care țin de sănătate nu numai în înțelesul ei fizic, biologic, ci și în celelalte perspective, mai puțin luate în seamă, dar la fel de importante: psihologică, socială, profesională, spirituală, culturală etc. Astfel, am ținut sute de prelegeri și workshop-uri în întâlniri cu elevi, în școli și la biblioteca G. T. Kirileanu, în cadrul proiectului "Sănătatea lecturii", în care am discutat despre beneficiile pentru sănătate ale cititului.

Tot în acest serviciu, am fondat cu ani în urmă prima revistă de educație pentru sănătate din țară, "Modus Vivendi", în care printre colaboratori aveam și scriitori, eseiști, artiști, oameni de diverse formații, nu numai medicală.

Am ținut, de asemenea, la o televiziune locală, emisiunea "Cultura sănătății", în care diversitatea abordării unor chestiuni de sănătate, în ideea integrării lor în cultura locului, era dominantă.

În fine, ca profesor la o școală sanitară îmi făcusem obiceiul de a ține la începutul orelor "minutul de poezie", foarte apreciat de elevi.

Ce vreau să spun? Deși am avut și momente de reală descurajare cu aceste activități, cred în continuare că ocupația cititului trebuie promovată și cultivată pe toate căile pe care le avem la îndemână. În familie, în școală, în media, cititul ar trebui să fie încurajat, indiferent de trend-uri și mode. Bineînțeles, dacă ne dorim o societate mai bună.

În casa lui Axel Munthe de pe Anacapri, lipsa de ostentație se remarcă poate mai înainte de orice

În casa lui Axel Munthe de pe Anacapri, lipsa de ostentație se remarcă poate mai înainte de orice.

Pentru că toate (sculpturi, artefacte, coloane, alei etc.) se potrivesc cu locul și mai ales cu spiritul medicului-scriitor.

Omul nu a vrut să demonstreze nimic nimănui, pur și simplu a iubit frumosul în formele simple ale naturii și artei, la fel ca în minunata sa "Cartea de la San Michele", iar aceasta este suprema filozofie de viață.

La Villa San Michele

Pentru minunățiile de casă și grădină de pe Capri, pe care am avut șansa să le vizităm, medicul suedez a muncit adesea alături de lucrători, după schițe sumare care sufereau modificări.

"Nici unul dintre tovarășii mei de lucru nu știa carte, nici unul nu zidise altfel de case decât țărănești... Dar maestrul Nicola știa cum se zidește o boltă, ca și tatăl său, ca și bunicul lui, știință moștenită din nenumărate generații de la romani, maeștrii lor." (Axel Munthe, Cartea de la San Michele)

"Asta va fi o curticică interioară, toată de marmură..." (Axel Munthe)

Vizitând recent casa lui Axel Munthe de pe Capri, îmi aminteam pasaje din celebra sa "Cartea de la San Michele".

Entuziasmul lui când explica ajutoarelor cum credea el că va arăta casa, grădina, curțile și terasele era molipsitor, iar asta se simte la lectură:

"Asta va fi o curticică interioară, toată de marmură, un fel de atrium cu o fântână răcoroasă în mijoc și capete de împărați romani în firidele din pereți."

Amalfi

Când am ajuns în port la Amalfi, ca să ne îmbarcăm pe vapor pentru Sorrento, lumea se bucura de soare pe mica plajă, pe cheiuri și pe terase, iar noi de drum mai departe.

Nu am mai vrut să facem cale întoarsă cu autobuzul pe șoseaua de pe stânci, chiar dacă am dat 16 euro pe un bilet în loc de 6.

A fost un pic cam aglomerat la urcarea pe vapor, cu sute de oameni dorind să urce cam odată toți, dar până la urmă lucrurile au întrat în normal și am pornit lăsând în urmă orășelul plin de viață.

San Michele, un vis împlinit

Casa lui Axel Munthe de pe Capri, cu aleea mărginită de coloane și toată frumusețea adunată acolo în timp, este poate o minune de care omul este în stare într-o viață atunci când se pliază pe propriile visuri.

Iar faptul că am ajuns acolo și m-am plimbat printre coloane, fotografiat de Iuliana, este unul dintre visurile mele împlinite.

Pompei

O revenire la Pompei, după 16 ani, a fost nu numai dorită, dar cumva și căutată de noi, Iuliana și cu mine, în ultimii ani.

Nu doar pentru că ne interesează poveștile, iar locul spune lumii noastre o mare poveste tragică a lumii de atunci, după o pauză de 2000 de ani, ci mai ales, poate, pentru că ne-a oferit ocazia de a ne gândi, din nou, la lucruri precum sensul vieții și câte și mai câte de acest fel.

Nu numai o călătorie în spațiu, pe o hartă familiară, aș spune, ci și în timp, himeristă, firește

Călătoria ne învață cum este lumea

Unul dintre cele mai bune lucruri pe care ar fi recomandabil să-l facem în viaţă este să călătorim.

E adevărat, acum este mai greu, cu toate restricțiile, dar nu imposibil, plus că sunt niscaiva speranţe că o parte din ceea ce era bun şi normal înainte de pandemie, cel puţin în această privinţă, va reveni.

Călătoria ne învață cum este lumea şi mai ales cum suntem noi, aşa cum nu am reuşi în nicio şcoală şi prin niciun alt mijloc.

Apoi, călătoriile rămân în memoria afectivă, se lipesc de suflet, iar dacă este adevărat că în viaţă contează mult aceste aspecte psiho-emoţionale, atunci călătoria este una dintre cele mai eficiente căi de a deveni mulţumiţi şi chiar fericiţi.

Totuşi, câteva condiţii trebuie, se pare, îndeplinite pentru a face din călătorie o obişnuinţă: să ne dorim mult să vedem alte locuri şi alţi oameni, să lucrăm cu optimism şi entuziasm la planuri concrete în direcţia aceasta, să adunăm în jurul nostru persoane dragi care să fie dispuse să ne susţină şi chiar să ne însoţească, să avem spirit de aventură, să reuşim să punem deoparte ceva bănuţi ori de câte ori avem posibilitatea şi, în fine, să pornim pe bune la drum, adică să luăm bilete, să facem rezervări şi aşa mai departe.

Contează în această poveste şi călătoriile scurte, chiar în regiunea în care locuim, nu trebuie neapărat să ajungem pe cine ştie ce tărâmuri îndepărtate ca să gustăm câtuşi de puţin din bucuria peregrinării. Ideea este să trăim cu intensitate, curiozitate şi calm toată întâmplarea.

Material nu ne alegem cu nimic din această ecuaţie, fireşte, dar viaţa poate căpăta o minunată strălucire care poate fi chiar „sensul” pe care l-am tot căutat mai mult sau mai puţin conştient şi nu l-am descoperit în nicio altă împrejurare şi pe nicio altă cale niciodată.

Poeme în Cafeneaua literară

Opt poeme au apărut

în "Cafeneaua literară"

(2/ 228, februarie 2022, anul XX).

Răspuns la ancheta revistei „Vatra” (Nr. 12/2021). Condiția revistelor de cultură

Ancheta revistei „Vatra” (Nr. 12/2021)

CONDIȚIA REVISTELOR DE CULTURĂ

Cum vi se pare peisajul revuistic românesc?

Cîtă relevanță mai are ediția tipărită a revistelor de cultură în raport cu ediția on-line?

Cum consideraţi că îşi selectează revistele de cultură de la noi colaboratorii?

Cît de deschise spre autori care se autopropun sunt revistele de cultură?

Cum apreciați peisajul literar/ viața literară de azi?

Dar independența de opinie a revistelor?

Ce soluții întrevedeți pentru o mai eficientă difuzare a revistelor culturale?

_________

Revista Vatra: Cum vi se pare peisajul revuistic românesc?

Vasile Baghiu: Mă tem că am mai degrabă o impresie negativă. Revistele, atâtea câte sunt, destul de multe, par muncite, nimic de zis, se vede că redactorii și colaboratorii și-au dat silința să scrie și să facă să apară lucruri cât mai bune, dar e limpede că nu s-a putut mai mult.

Parcă lipsește entuziasmul și inspirația, scânteia aceea de creativitate și vitalitate care să atragă și altfel de public decât cel scriitoricesc. La urma urmei, poate că lipsește chiar viziunea.

Multe par scrise în cerc închis de o singură echipă redacțională „old school”, iar articolele au aerul că trebuia umplut spațiul tipografic.

Este ceva căznit în prea multe eseuri în care se bate cu hărnicie și gravitate apa în piuă, în poeziile călduțe și autocompătimitoare care nu conțin deloc poezie și în prozele diluate până la transparență și împotmolite în subiecte locale nerelevante, în rubricile bătrânicioase în care nu se distinge niciun fir de mesaj.

Se poate spune că revistele nu au identitate, pentru că regăsești în paginile lor aceleași „tristeți provinciale”, aceeași salată de texte și aceeași lipsă de conectare la actualitatea literară nu neapărat din lume, dar chiar de la noi.

Uniunea Scriitorilor patronează o parte din aceste reviste și o face suficient de prost, mai ales în ultimii 15-20 de ani, încât să îi descurajeze de la intenția de colaborare pe mulți dintre scriitorii, în special pe cei mai tineri, care ar avea talentul, cultura și chiar experiența necesare pentru o resetare a viziunii și conținuturilor.

„România literară”, de exemplu, a devenit un instrument de pedepsire și punere la punct a scriitorilor care nu sunt „pe linie”, care au exprimat critici cu privire la stilul de conducere al celor din fruntea organizației, la autoritarismul acestora, la lipsa de transparență în gestionarea resurselor, la favoritismele lor, întocmai cum pe vremuri funcționa revista „Săptămâna”.

Nu mi-aș fi imaginat în anii nouăzeci, când publicam măcar o dată pe an acolo, că această revistă emblematică va ajunge o tribună pentru carieriști și belferi literari, unii deveniți așa între timp. Păcat de unele contribuții foarte bune!

Unele reviste parcă sunt făcute doar pentru armata de sute de autori care încă „trebuie” primiți în breaslă pe „repede înainte” pentru suplimentul de pensie și pentru asigurarea masei critice de votanți, care, toți, au nevoie pentru asta, desigur, de multe cronici.

Noroc că mai există, încă, reviste care echilibrează balanța. Astfel, sunt încântat că „Observator cultural” reușește să mențină un aer de normalitate prin încurajarea spiritului critic și prin conectarea la realitatea culturală de azi și luptă astfel pentru valoare. În ultimii ani, a apărut și o revistă de proză scurtă, „Iocan”, foarte bună, prin selecția serioasă a autorilor și textelor și prin intenția redactorilor de a reanima acest gen literar. „Poesis international” este, la fel, un reper autentic, cu deschidere spre lume. “Vatra” se păstrează și ea în zona cât se poate de onorabilă, mai ales prin organizarea numerelor tematice și prin calitatea textelor. „Orizont” este eclatantă adesea. La fel „Dilema”, care acoperă în bună parte și un spectru extraliterar și poate fi un exemplu pentru revistele strict literare. “Cafeneaua literară”, scoasă undeva în provincie, este peste nivelul unor reviste cu tradiție. „Transilvania” reușește performanța să capete popularitate fără să iasă din rigorile academice. Unele dintre acestea și încă altele, trebuie să observăm însă, funcționează în margine cel mai adesea, în unele cazuri chiar underground, iar aceasta spune mult despre cât de sănătos este mediul literar de la noi.

Din păcate, destule dintre cele bune au mai și dispărut între timp. De exemplu, nu demult, revista „Cultura” întreținea un spirit viu în mediile literare. La fel, o revistă online precum „Prăvălia literară” reușea să umple nevoia de dialog și problematizare, iar „Liternautica”, o revistă online foarte bine structurată și la care am colaborat și eu cu drag câțiva ani tocmai pentru că îmi oferea un spațiu de respirație liberă, și-a încetinit și ea din păcate activitatea. Revista „Timpul” de la Iași era, la fel, conectată chiar la spiritul timpului, dar partea bună este că a revenit în peisaj, dă semne excelente și acum, cu o nouă echipă, reușește să fie la înălțime.

Am sentimentul că nu literatura îi mână în luptă pe cei mai mulți dintre redactori, ci interese locale foarte terestre, că toate conexiunile lor, chiar și atunci când ar avea anvergura intelectuală și culturală să se ridice mai sus de „provincia deserta”, fac parte dintr-un peisaj de cumetrie literară în care preferă să se complacă și care nu poate să ducă la nimic bun.

Nu am făcut o documentare propriu-zisă pentru a răspunde acestei anchete. Încerc să spun câte ceva aici despre o impresie cât se poate de subiectivă, așa, la prima vedere, cum sunt mai toate impresiile.

De altfel, mărturisesc că în ultimii douăzeci de ani nu am avut o plajă prea mare de alegere când am avut de trimis ceva pentru publicare, a trebuit să fac un adevărat inventar și să mă gândesc serios dacă în aceste condiții mai merită să public sau nu.

Am citit și eu, ca toată lumea, articolul lui Ion Simuț, poate cel mai aplicat apărut în ultimii ani pe acest subiect. Și chiar dacă majoritatea ideilor și punctelor de vedere exprimate acolo de criticul orădean sunt în acord cu realitatea, reacțiile au fost de punere la colț a autorului, disproporționate și jenant de ostile, ceea ce arată că lumea noastră literară nu este pregătită pentru circulația liberă a ideilor, ca să spun așa.

A poem in The Orange Room Review

IN THE CROWD 

by Vasile Baghiu 

                     Link to the page in The Orange Room Review

A Japanese man

took photos of

the crowd sur le Quai du Mont Blanc,
in Geneva.
 
It caught me too
when I was admiring the huge
artesian well.
 
I thought then for a second
I would remain
in an album,
somewhere in a house
in Tokyo,
or elsewhere,
and nobody would ever know
who I was.

VASILE BAGHIU (b. 1965) is a Romanian writer, author of six books of poetry, a collection of short stories and a novel published in his country. He has been awarded a few “writers-in-residence” grants, in Germany, Austria, Scotland and Switzerland. Some of his poems written in English can be read in “Poetic Diversity”, “The Blue House”, “Subtle Tea”, “Magma Poetry” and “Southern Ocean Review”. Co-author of “Transatlantic Crossings: The Constant Language of Poetry,” a poetry book released in 2006 by TJMF Publishing. Vasile lives with his wife, daughter and son in Romania, working in the education for health field and completing his studies in psychology.

Scrisul înseamnă muncă. Invitat la emisiunea lui Cătălin Naclad, la Exploziv TV

Invitat la emisiunea lui Cătălin Naclad, la Exploziv TV. Despre scris, literatură, lumea literară, viață.

I