Am cam muncit în pandemie

Nu vreau să mă laud, dar am cam muncit în pandemie, chiar dacă a fost oleacă agitată povestea. Nu spun prea mult ce și cum, important este că sunt mulțumit, că dacă stăteam să casc gura la vrute și nevrute care s-au tot măcinat pe la televizor, pe rețele și pe oriunde, nu m-aș fi ales cu nimic în aceste luni. Așa că am adus la capăt volumul cinci din ghidul pentru școlile sanitare, aproximativ 400 de pagini cu îngrijiri specifice asistenților medicali în medicina internă, iar profesorii și elevii vor avea la toamnă și acest manual cu toate temele aduse la zi pentru ambele semestre. Am mai butonat și la chestii literare, atât pentru un editor de aici, cât și pentru unii din depărtate, despre care o să vă anunț la moment. Lucrurile de acest fel au o șansă să rămână, mă gândesc, în pătrățica mea de lucru și de viață, restul fiind în mare parte vorbărie. Ce va mai fi vom vedea. Încredere și curaj, lumea își va reveni la normal, mai devreme sau mai târziu!

Un roman al copilăriei

Mă gândesc că o mare ispravă pentru un scriitor este să scrie un roman al copilăriei. Tema e cumva altfel decât oricare alta, pentru că tehnic cel puțin presupune o combinație a perspectivei copilului care a fost și a adultului care scrie. Nu știu dacă eu voi reuși asta vreodată, dar sunt sigur că măcar mă voi gândi să încerc și poate chiar să trec la fapte, evident în măsura în care împrejurările și timpul îmi vor îngădui. Partea inedită și provocatoare mi se pare tocmai caracterul "inconștient" al trăirii, nu foarte ușor de explorat. Copilăria este ca o țară în care ai locuit cândva, pe care însă nu mai reușești să o vizitezi cum ți-ai dori deși mereu ai bagajele pregătite.

Frica este normală

Frica de coronavirus este reală, nu trebuie s-o ascundem sau să bravăm. Este chiar normală, spun unii care se pricep. 
De aceea, nu trebuie judecați oamenii pentru frică. Ea arată că suntem pur și simplu oameni. Mai ales că poate fi și ținută sub control cumva, cu mijloace cât de cât la îndemână. 
Sigur, nu există o rețetă universală, fiecare își cunoaște limitele și are căile și instrumentele proprii de a face față situației, dar efortul de a ne menține speranța merită mereu.
Știu, suntem mai tari la teorie și foarte slabi la practică, dar - spun unii prin articole științifice pe acest subiect - informarea este recomandabilă, pentru că frica vine și din necunoaștere.
Pe de altă parte, prea multe informații pot avea efecte inverse. De exemplu, ne sunt suficiente datele elementare despre infecție, despre cum se transmite virusul și care sunt măsurile de prevenire. Jurnalele de știri ar trebui, în acest sens, evitate sau limitate la un sfert de oră pe zi. Ne agită aiurea și ne taie elanul și încrederea.
La fel, să cerem ajutorul, fără ezitări sau rușine, poate fi de folos.
Plus menținerea comunicării. Dacă ne izolăm în casă, asta nu înseamnă că nu mai vorbim cu ceilalți. Dimpotrivă, este benefic, se spune, să menținem legătura cu rudele, prietenii, cu alți oameni prin Internet în aceste timpuri nu tocmai ușoare.
A avea grijă de noi înșine, a urma o rutină zilnică, a lucra la vreun proiect pe care îl aveam sau pe care am fi tentați să-l începem, a citi, a ne căuta de lucru prin casă sunt lucruri la fel de bune.
Frica fuge de noi dacă îi acordăm doar atenția pe care o merită, una limitată, atâta cât să știm să ne protejăm și să ne vedem de viață mai departe.

Viaţa se suţine şi pe visuri

Se pare că este important să ne facem în continuare planuri de viaţă, să lucrăm în această perioadă la ceea ce lumea numeşte în epoca noastră proiecte.
Şi nu vreau să dau sfaturi, fireşte, sunt atâţia care le oferă cu generozitate maximă. Vorbesc doar aşa, să zicem mai mult pentru mine, bine, un pic şi pentru alţii care ar putea fi interesaţi, recunosc, whatever, nu mai are importanţă.
Nu contează, aşadar, dacă este o călătorie de făcut, o casă de terminat, o şcoală de absolvit, o meserie de învăţat, o grădină de îngrijit, un gard de reparat, o carte de scris, o căsnicie de pornit, nişte lucruri de cumpărat, ci numai şi numai să fie ceva, iar mintea să nu renunţe nicio clipă la speranţă şi la lucrurile pe care am vrea să le ticluim în viitor.
Viaţa se suţine şi pe visuri, şi pe ambiţii, şi pe dorinţe, şi pe viitor, nu numai pe trăirea clipei. Trăirea clipei nu are sens fără conştiinţa unui timp care abia urmează să vină. Mai mult, în faţa unei astfel de atitudini, anxietatea şi frica vor face un pas înapoi, parcă aşa spun şi specialiştii, iar noi ne vom cruţa resursele sufleteşti de care încă avem nevoie.
Fără această privire înspre ce va fi să fie după stingerea epidemiei, tot ce facem acum, autoizolarea, carantina, riscurile profesionale cărora unii trebuie să le facem faţă, toate frustrările neîmpărtăşite şi îngrădirile, toată suferinţa mocnită şi drama adevărată în unele cazuri, toate pierderile vor fi fost fără rost.

Întoarcerea acasă

Mulţi îi critică şi îi judecă foarte aspru pe românii care se întorc în ţară. Ba îi învinovăţesc de-a dreptul pentru că ar fi adus virusul. Ce ţi-e şi cu oamenii din ziua de azi! Parcă mai ieri ziceau că migraţia românilor spre Vest e o mare pierdere pentru ţărişoara noastră dragă.
Şi nu că nu aveau dreptate, fireşte că aveau, dar acum, când în sfârşit fenomenul pare să se întâmple aşa cum au tot spus că ar fi de dorit, adică în sens invers, părerile lor s-au sucit brusc la 180 de grade: nu e bine deloc!
Faptul că mulţi dintre emigranţi se întorc, în sfârşit, forţaţi de împrejurări vitrege, acasă a devenit după judecata lor un dezastru, iar tot răul pe care îl trăim acum de la ei ni se trage, ei sunt vinovaţii.
Ce nu pricep de fapt toţi aceşti grozav de exigenţi judecători?

Aici nu este despre cât de eroi sunt unii și alții

Cei care dau lecții de morală asistenţilor medicali şi medicilor cum că ar trebui să lucreze în orice condiţii, fără protecţie, fără echipamente, pe motiv că, vezi Doamne, au o profesie de vocaţie, că au depus un jurământ şi aşa mai departe ar fi în stare, poate, să-i moralizeze şi pe muncitorii care sapă şanţuri cum că e normal să rişte să fie prinşi sub pământ (au şi fost cazuri) fără să ceară instalarea acelor parapeți de susținere, că doar aste le e meseria, să-i judece și pe electricieni că nu se ating de fire și instalații fără echipamente izolante, că doar le place să lucreze în domeniul electricității, să le reproșeze aspru și constructorilor că nu se urcă pe schele fără cască și tot așa.
Mai mult, aceştia îi şi judecă foarte aspru pe doctori şi asistenţi pentru demisie invocând povestea cu soldaţii şi războiul. Lasă că nici soldații nu sunt în mod normal trimiși la luptă cu mâinile goale, dar e sigur că toată atitudinea lor miroase a ipocrizie.
E cazul s-o lase mai moale cu morala în legătură cu acești profesioniști ai sănătății și să aplice intransigențele grozave mai întâi asupra lor înșile, apoi, evident, asupra autorităților, da, a autorităților, care de atâta vreme nu sunt în stare să doteze spitalele cu măști, mănuși și tot ce trebuie.
Aici nu este despre cât de eroi sunt unii și alții, pentru că bănuiesc că acești mari moraliști nu ar vrea să-i vadă morți la datorie pe cei în halate albe, ci în primul rând despre cât de mult își respectă statul obligațiile mai înainte de a cere ceva de la cineva, de la cetățeni.

Isterie colectivă întreținută de televiziuni

Un rău deloc neînsemnat în aceste zile mi se pare că îl fac televiziunile, cu știrile și imaginile lor panicarde reluate mereu și mereu, fără să transmită cu adevărat cine știe ce informații, cu multe chestii doar de impact emoțional, cu scenele catastrofale de spital, imaginea aceea grafică mărită a virusului plutind în fundal, declarațiile grave ale specialiștilor epidemiologi care nu oferă niciun dram de speranță, lacrimi și "mărturii-șoc", tanchete ale armatei și militari înarmați pe străzi, fond muzical de alertă și așa mai departe, în fine, cu toată recuzita cunoscută. Peste toate, când ies pe sticlă să-și spună comunicatele lor de ultimă oră, cei care conduc operațiunile împotriva epidemiei își aranjează niște fețe parcă de sfârșitul lumii și își citesc frazele atât de răspicat încât îți vine să te uiți în jur și să te pregătești de ce-i mai rău. Mă gândesc că toate astea întrețin un fel de isterie colectivă care face și mai dificilă situația.

Patriotism la comandă

Faza cu imnul difuzat pe străzi nu cred că este foarte inspirată. Cum să spun? Imnul, steagul, toate lucrurile astea simbolice și chiar sfinte pentru destui nu pot fi puse așa ca la circ și carnaval, ca la iarmaroc.
Mașini cu difuzoare cu muzică de tot felul, cu reclame și așa mai departe au tot trecut pe drumuri în timp, în anii ăștia de tranziție amețitoare, dar imnul nu l-am mai auzit la megafoane pe străzi de la Revoluție.
Totul are o limită. Una este să cânte poporul imnul (pentru că așa simte) și alta e să i se pună pe ulițe la difuzoare. Efectul este unul clar de bagatelizare.
Oricum, mie treaba asta îmi amintește de anii optzeci.
La urma urmei, care-i faza? Cei care conduc țara asta cum o conduc de 30 de ani vor să ne spună cumva ceva despre patriotism? Vor tocmai ei să ne învețe, prin difuzarea imnului pe străzi, vreo lecție de patriotism și nu știu ce? Nu e oare cam mult?

După ce vom fi trecut de această epidemie

Poate că este momentul acum să vorbim și despre cum va trebui să fie în spitale după ce vom fi trecut de această epidemie, pentru că lecția pe care ne-o oferă impasul în care ne aflăm poate fi prețioasă pentru clarificarea unor aspecte cărora nu li s-a dat importanță până acum. De exemplu, faptul că spitalele nu au avut niciodată personal suficient (după standardele internaționale), mai ales asistente medicale și asistenți medicali, lucru care a devenit și mai vizibil în aceste zile.

Când toți vom pricepe că suntem în "aceeași barcă"

Cine are de a face acum, prin natura serviciului, cu oameni care trăiesc fel de fel de situații legate de autoizolare, carantină și internare poate să vadă, dacă nu văzuse până azi, cum arată România aceea "profundă", cum a fost ea numită, a celor care nu au nici mâncare, nici bani, care nu mai au, întorși acasă sau trăitori aici de când se știu, nicio fărâmă de speranță pentru îmbunătățirea lucrurilor în general sau în viața lor. Frică, neliniște, durere sufletească acută, lacrimi, întrebări rămase fără răspuns, dar, pe de altă parte, și multă înțelegere, răbdare, cooperare. Sunt și nervi, indignări, revolte mocnite, disperări necenzurate, încălcări ale regulilor și legilor. Și o imensă sărăcie care domină peisajul. Peste toate, deși sunt nu puține eforturi ale autorităților pentru ținerea sub control a situației, există și disproporționat de multă dezordine, incompetență, hei-rupism, aflare în treabă, rea-credință, rea-voință, băgare în seamă, lipsă de omenie, indolență, ticăloșie, țâfnoșenie, aroganță. Trăim în realitatea zero în care chiar și bogații sunt nevoiți să împărtășească adesea aceleași condiții și aceeași soartă cu săracii, indiferent cât de uimiți sunt că au ajuns așa și câte eforturi fac să iasă din rând, să fenteze. O dramă, de fapt, pe care nu gândeam că o vom trăi, pare să ne unească într-un fel pe care niciun geniu politic nu ar fi putut să îl pună la cale. Speranța va apărea din nou când toți vom pricepe că suntem în "aceeași barcă" și că pentru a ajunge la mal depinde de cât de bine vom reuși să ne înțelegem.

Cadre medicale transformate în victime

Atâta câtă este, revolta asistentelor medicale şi a asistenţilor din unele spitale împotriva situaţiei de a fi expuşi în faţa coronavirusului fără mijloace de protecţie este mai mult decât legitimă. Bravo lor că îndrăznesc să ridice glasul! Nu vă lăsaţi intimidaţi! E dreptul vostru să cereţi condiţii - apropo! - "nor-ma-le" şi speciale de lucru în contextul epidemiei. Ar trebui să punem şi noi presiune pe gurvern şi pe managerii de spitale să facă ceea ce trebuie, adică să livreze urgent, azi, nu mâine, materialele necesare, să facă dezinfecţia ca la carte şi să înceteze cu secretomania şi cu intimidarea acestor oameni. Fără să li se ofere mijloace de protecţie, fără să li se dea mănuşi, măşti, combinezoane, dezinfectanţi, fără să se facă dezinfecţie în locurile din spital pe unde au trecut pacienţi testaţi pozitiv, fără să se ţină seama că aceste persoane merg după serviciu acasă la familiile lor, care nu au nicio vină să fie şi ele expuse, cadrele medicale sunt transformate în victime. Lăsaţi-o pe aia cu sentimentalismul şi eroismul spusă demagogic! Sigur că este şi aşa ceva, eroism, dar mai ales pentru că voi, guvernanţii şi managerii de spitale, nu vă mişcaţi mai repede în povestea aceasta şi între timp se îmbolnăvesc şi riscă să moară aceşti oameni care ar trebui să ne ajute pe toţi!

"Metoda himeristă" pare că s-a gripat

Să văd dacă mai funcţionează acum "himerismul poetic", după ce mă învăţasem în ultimul timp cu unele călătorii pe bune, cu potrivirea dintre poezia trăită şi poezia scrisă. În prima tinereţe, în izolarea impusă de dictatură şi pe seama retragerii asumate la sanatoriu pentru a îngriji bolnavi, a mers foarte bine "metoda", am "călătorit" în voia cea bună prin Japonia şi Australia, prin America de Sus, chiar şi în China, fără absolut nicio limită. Dar pe unde nu am ajuns? Poemele din acele timpuri stau mărturie. Ei bine, acum, cu restricţiile acestea de circulaţie, cu anularea unor minunate planuri de voiaj, cu toate barierele, fizice şi psihologice, apărute între timp, amestecate, "metoda himeristă" pare că s-a gripat. Merg la serviciu având o slujbă în sistemul medical, dar lucrurile par să se restrângă, să treacă pe ralanti, să devină atît de reale încât imaginaţia începe să se retragă spăşită în colţul ei, cuminte. Totuşi, încă n-aş da pierdută bătălia pe acest teren. Se văd şi raze de speranţă. Vom trece noi cumva şi peste această năpastă şi vom putea zâmbi din nou prezentului, real sau himerizat, cum o fi.

Fără lucruri elementare precum mănuși, măști, dezinfectanți

Sistemul de sănătate e punctul cel mai nevralgic al guvernărilor post-decembriste. Și unul care le definește. Absolut toate guvernele au lăsat de izbeliște spitalele, odată cu oamenii care lucrează în ele, medici, asistenți, infirmieri, brancardieri. Cu personal mereu insuficient (de câteva ori sub standardele internaționale raportat la numărul de pacienți), spitalele nu au avut cu adevărat niciodată de la guvernanți undă verde la angajări, una dintre căile prin care s-ar fi putut face o schimbare reală în privința calității îngrijirilor, în afară de investiții în infrastructură. Deși susține financiar cel puțin câte o școală sanitară postliceală în fiecare județ (la care se adaugă încă vreo trei sau patru astfel de școli în sistem privat), statul nu folosește absolvenții, o resursă umană extrem de prețioasă, ci preferă să-i lase să emigreze spre Vest sau să-i ignore. Este ca într-un film absurd și cinic. A fost de fapt o mare bătaie de joc la vedere timp de 30 de ani în această poveste, iar consecințele, deși au fost mereu resimțite de pacienți, abia acum ajung să fie cu adevărat la lumina zilei, cu ocazia acestei pandemii. E punctul zero al batjocurei, nu se poate mai mult, pentru că se vede deja, chiar de la începutul molimei, că spitalele sunt depășite, sistemul întreg de sănătate e depășit. Fără lucruri elementare precum mănuși, măști, dezinfectanți, aparatură de bază, pe deasupra și cu oameni puțini, mă tem că lucrurile se vor înrăutăți. Iar noi toți vom fi prinși, ca întotdeauna, la mijloc.

O surpriză plăcută

Mihai Iovănel (într-o postare FB):
"am descoperit de curând poezia lui Vasile Baghiu din anii 90. adică o citisem în facultate într-o antologie de la Vinea și rămăsesem cu niște impresii pozitive și vagi. însă acum am avut revelația unuia dintre cei mai buni poeți români de după 89. primele lui trei volume - „Gustul înstrăinării” (1994), „Rătăcirile doamnei Bovary” (1996), „Febra” (1996) - sunt rupere (mai ales ultimul). dacă ar fi publicate azi ar fi văzute ca evenimente. sper să fie reeditate cândva, mai ales că Vasile Baghiu n-a prea avut noroc cu receptarea, mai bine zis cu reproducerea ei dincolo de anii 90, când s-a scris destul de mult și elogios despre el. 

reproduc în continuare poemul „Febra”, căruia momentul pe care îl traversăm îi adaugă efecte de sens tulburătoare:

E primăvară, cred, e-un ied fragil și patruped
Ce mi se zbenguie în creier,
Aș vrea să ies și să cutreier, pe-afară-s școli și strade și ocheade,
Dar eu sunt cam bolnav, și-aș vrea să plec,
Dar dorm în miros de cloroform și cianhidrine,
Prin paturi zburătoare, prin încăperi hexagonale din benzine,
Acuma moartea nu mai vine

Epidemia aceasta ne aduce la punctul zero

Epidemia aceasta ne aduce la punctul zero, ne forțează să regândim viața în termenii ei de bază. Suntem vulnerabili și depindem unii de alții. Se vede, de exemplu, că banul e important numai în măsura în care ne asigură existența aceasta de la firul ierbii, așa cum bănuiam, pentru că în rest e vânare de vânt, vorba cântecului. Totul se resetează acum în termeni simpli, iar planurile pe care ni le-am făcut și atâtea eforturi de construire a unui drum se surpă ca niște castele de nisip. Visuri de călătorii și de vacanțe se amână, creativitatea se retrage umilită în colțul ei, iar bucuria întâlnirii și revederii cu prieteni se pune pe stand-by, Este probabil momentul în care dacă ne pasă de semeni se vede în comportamentul nostru, de exemplu în grija de a nu răspândi virusul. Epidemia e un test prin care gesturi mici, cum ar fi spălatul pe mâini sau autoizolarea asumată în caz de suspiciune, pot face diferența. Trecem printr-o încercare în care politicul și economicul sunt, cum rareori se întâmplă, mult mai neînsemnate decât umanul, iar această poveste a neliniștii, fricii și disconfortului conține partea ei bună de care poate că nici nu ne dăm seama: șansa de resetare a unor valori. Vom înțelege sigur mai bine când vom fi ieșit teferi și vom putea să povestim relaxați despre cum a fost.

Provincialism şi oportunism

Provincialismul face ravagii, din păcate, prin cercurile noastre literare şi explică şi el, poate, în parte, qvasiabsenţa noastră din spaţiul european al vizibilităţii în plan literar. Să spui cu voce tare în faţa publicului că poezia română ar fi "cea mai bună poezie din lume" este nu numai stupid şi irelevant (cine poate măsura lucrurile acestea?), dar şi dovada unui orizont cultural îngust, suficient sieşi, a unui complex de superioritate (care are la bază, fireşte, unul de inferioritate) care mie îmi aminteşte de ceauşismul cel mai gonflat şi, da, expresia unui provincialism greu, sufocant. 
Se înţelege că deopotrivă cei care spun asta şi cei care aplaudă, prin adunările lor de laude reciproce jenante, îi deplâng pe nemţii cei blocaţi în creativitatea poetică, vai de capul lor, pe toţi la un loc, pe americanii, francezii, britanicii, spaniolii, italienii care - nu-i aşa? - au uitat să mai scrie poezie adevărată şi trebuie s-o înveţe acum din nou de la noi, de la români. Când vezi şi auzi chestiile astea, îţi vine să stai în casă sau să-ţi iei lumea în cap.
Şi nu numai provincialismul (care este expresia cea mai pură a prostiei în spaţiul culturii) comite dezastre de tot hazul prin conclavurile literare de la noi, dar şi obedienţa de tip "activist de partid atent mereu să se pună bine cu şefii de la centru". Obedienţa şi oportunismul, carierismul şi pupincurismul funcţionează şi acum la fel ca odinioară printre scriitori, ba aceste "calităţi" sunt în stare să ia faţa unui public care a fost obişnuit să înghită orice şi care a fost educat, de fapt, în acest spirit, pentru că toate se prezintă în ambalajul pasiunii dezinteresate pentru cultură, a iubirii de poezie etc.. Odinioară mai era cum mai era, pentru că aşa era epoca, dar acum, în libertate, toate acestea devin pur şi simplu detestabile.

Cât de bine mi-ar prinde acum un fel de an sabatic

Mă uitam la proiectele literare și didactic-științifice, vreo 5, pe care le am de ceva vreme în lucru, în paralel, care par să cam bată pasul pe loc, din păcate. 
Și mâ gândeam la cât de bine mi-ar prinde acum un fel de an sabatic ca să le duc la capăt. O bursă rezidențială, poate, pe undeva prin Occident, așa cum am mai avut parte din când în când în ultimii 20 de ani, sau chiar și la noi, ar fi pur și simplu o minunăție acum pentru mine. 
Mai întâi este romanul, scris cam un sfert, pornit așadar, care nu poate înainta mulțumitor oricât m-aș trezi eu cu noaptea în cap în unele dimineți și aș butona cu hărnicie la el, pentru că vine mereu restul zilei cu malaxorul vieții de aici care mă scoate nemilos din "writing mode".
Este apoi cartea despre "himerismul poetic", căreia i-ar mai trebui unele adăugiri și încă mai multă documentare și punerea cap la cap a ideilor, textelor, datelor.
La fel, poemele lungi (cum au fost cele din "Gustul înstrăinării", "Febra" și "Maniera" ale primei tinereți), patru la număr, ilustrând, încă o dată, din perspectiva zilei de azi, cele patru repere de bază ale himerismului, ar avea nevoie de timp de reflecție, de pauze nesfârșite în care doar ele să-mi zumzăie în creier.
Nu mai puțin importantă este și cartea de educație pentru sănătate în școală, mereu în lucru și mereu amânată în ultimii ani, un ghid pentru învățământul preuniversitar, care e scrisă cam trei sferturi, dar care mai are nevoie de documentare pe cel puțin 20 de teme, în special pe cele legate de sănătatea pisho-emoțională a elevilor.
Vin la rând și parcă în același timp volumele 5, 6 și 7 din "Teoria și practica nursing", pe nursing în medicină internă, nursing în chirurgie și pe urgențe, care ar apropia, poate, de finish această lucrare prin care mi-am propus niște updatări necesare în acest domeniu la noi.
Toate mă trag de mânecă, așa cum fac copiii cu părinții lor când vor ceva de la ei, iar eu îmi doresc să le ofer toată atenția. Va trebui, e limpede, să găsesc o soluție, ideal alta decât munca pe sistemul de avarie ca până acum, chiar dacă plăcută. Voi vedea.
Sunt, firește, pregătit și pentru varianta "working without complain", așa cum nici nu voi avea încotro dacă lucrurile s-ar contura așa. Cum însă visurile depind de noi în mare parte, mă gândesc doar că n-ar fi rău să fie bine și prind curaj, merg înainte.

Scrisul pentru mine este în primul rând bucurie și plăcere

Scrisul pentru mine este în primul rând bucurie și plăcere. Probabil că nu aș scrie un rând dacă nu ar fi așa, nici măcar aici. Îmi place viața, așa că tot ceea ce mi se pare forțat și împotriva ei ocolesc, dau la o parte, îmi scot din minte: intenția de a demonstra ceva, starea de competiție, dorința de succes, descurajările venite în diverse forme, mai directe sau mai subtile, din partea unor semeni. Tot ce am scris a fost din pasiune și din acea motivație interioară secretă pe care nu o poți explica decât în poezii și în romane, uneori, poate, și în câte un eseu dacă prinzi tonul potrivit. Suferința este din lumea noastră și adesea nu o putem evita, dar dacă scrisul ar fi o corvoadă sau un chin eu nu aș butona diminețile la roman, nici nu aș caligrafia poeme cu pixul pe carnete în călătorii și poate că nu mi-aș bate capul nici cu articole și cărți didactic-științifice. Firește că scrisul presupune muncă imensă care are în spate lectură și documentare cât casa, dar asta face parte din ecuația bucuriei de a reseta cumva lumea, de a construi prin scris ceva ce simți că este parte din sufletul tău, așa cum este acum și așa cum speri că va fi până la capăt. La urma urmei, pot spune că scrisul este pentru mine un instrument prin care am șansa de a oferi ceva oamenilor, iar darurile nu există, se știe, decât pe seama bucuriei.

Premiul suprem pe care îl primesc de la viață

În călătoria la Leicester de la sfârșitul săptămânii trecute am scris 10 poeme și am încheiat astfel volumul la care lucrez de un an. Încă o dată mi s-a arătat clar că nu e suficient să visezi și să trăiești poetic, ca să zic așa, ci trebuie să scrii pur și simplu. Dacă la roman sunt mai eficient să deschid computerul și să butonez, la poezie îmi trebuie un carnet și un pix la îndemână. Așa am devenit mai precaut și mă înarmez cu aceste instrumente universale ori de câte ori am șansa de a porni la drum. Am auzit de tot felul de tehnici prin care poeții și scriitorii își provoacă inspirația, dar pe mine mă inspiră în ultimul timp schimbările de decor, diversitatea situațiilor și trăirile de tot felul de care am parte în timpul unei călătorii. În avion, dacă schimb telefonul pe "airplane mode", eu trec pe un fel de "poetic mode", scot carnetul, îl pun pe măsuța din față, eventual lângă un pahar de vin, și scriu. Prin orașele pe care le explorez, mă asigur că am carnetul și pixul în rucsac, iar dacă ne așezăm la o terasă sau pe o bancă într-un parc, scriu. Iuliana s-a învățat cu aceste obiceiuri ale mele, așa că nu e nicio problemă din partea ei să aștepte, ceea ce apreciez enorm. La fel și prietenii cu care se întâmplă să călătoresc. Pot spune că am ajuns să trăiesc poezia pe care o scriu, așa cum visam în prima tinerețe, când locurile și orașele pomenite în poeme erau doar plăsmuiri ale minții mele înfierbântate himeric. Este premiul suprem pe care îl primesc de la viață. 

De la lumea literară de la noi nu am avut niciodată mari aşteptări

De la lumea literară de la noi nu am avut niciodată mari aşteptări, iar acum am şi mai puţine. Dacă am avut parte în timp de nişte isprăvi şi semne de recunoaştere, ba chiar de nişte momente şi întâlniri speciale (care îşi vor găsi probabil cândva locul în memorii), aceasta s-a petrecut mai mult pe linia strict umană şi aproape deloc pe aceea oficial-instituţională. Sunt, de altfel, demisionar din Uniunea Scriitorilor de mai bine de trei ani, dacă asta mai înseamnă ceva pentru cineva. Lumea cititorilor s-a restrâns, în bună parte critica tânără s-a refugiat (normal) în cercetare, iar marii scriitori stau pitiţi în bula lor de grandoare provincială aşteptând cuminţi firimituri de atenţie de la grangurii şi baronii literari ai zilei, în timp ce pensionărimea scriitoare aplaudă abulic şi necondiţionat la semnalul de sus. Sunt, aş putea spune, edificat. Pentru ceea ce scriu mai primesc din când în când semne ale unui interes de afară, cum şi pe Facebook sau în mediile prin care trăiesc şi muncesc, ceea ce mă mai încălzeşte cât de cât, dar se vede că situaţia alunecă vertiginos şi cu mare veselie pe tobogan. Suntem un fel de "provincia deserta". Fireşte că scriu mai departe şi continui să public, pentru că ştiu că lumea se va schimba, îşi va reveni, iar interesul pentru poezie şi literatură va urca din nou pe val. Şi chiar dacă nu aş fi optimist tot aş scrie, pur şi simplu pentru că asta e treaba unui scriitor, nu are rost să complicăm lucrurile. Aşa se face că la sfârşitul săptămânii trecute, în călătoria în UK, am terminat volumul de poeme pe care îl aveam de un an în lucru, iar acum mai trebuie doar să mă hotărăsc asupra titlului şi să trimit totul editorului. Poate că e adevărat că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.