În multe feluri, mă gândesc, suntem tot acolo

Am avut zilele astea maşina în service, aşa că am mai mers şi eu pe jos şi cu autobuzul. Îngrămădeala incredibilă de la orele dimineţii din microbuze, cum li se spune, mi-a adus aminte de anii optzeci. În multe feluri, mă gândesc, suntem tot acolo, nu am evoluat. Vezi peste tot oameni săraci, îmbrăcaţi prost, copii şi adolescenţi maturizaţi înainte de vreme, cu griji de oameni bătrâni în priviri. Doar ici-colo semne ale epocii de azi, cu consumerismul ei: supermarket-uri, circulaţie mare pe şosele, staţii de benzină colorate, arhitecturi de mall. În rest, multă agitaţie şi o atmosferă parcă de ţară sub asediu, cu o lume având aerul că e pe picior de plecare. Suntem, aşa mi se pare, după 30 de ani, încă în căutarea unei stabilităţi care pare să fugă de noi.

Starea de bine

Starea de bine, mulţumire şi sănătate pe care o trăim uneori o datorăm în cea mai mare parte oamenilor prietenoşi. Ei ne fac viaţa frumoasă şi dau sens zilelor noastre pe pământ. A reuşi să-i cultivăm şi să-i păstrăm în preajmă este în primul rând un dat natural care vine din structura caracterului nostru, dar şi o artă care se învaţă. Tot aşa cum a-i evita pe cei ostili şi invidioşi este un semn de conştientizare a unicităţii trecerii noastre prin această lume, a valorii timpului care ni s-a dat şi a obligaţiei pe care o avem faţă de noi înşine de a nu risipi darurile primite. Încercarea de a-i schimba pe cei incapabili de sentimente pozitive nu e tocmai lipsită de rost, dar s-a dovedit din păcate mai mereu ineficientă. De aceea, cel mai înţelept este probabil să ne înconjurăm, atât cât stă în puterea noastră, de oameni de treabă şi, la fel, să păşim pe partea cealaltă a drumului atunci când suntem pe cale să-i întâlnim pe cei falşi, prefăcuţi sau agresivi de-a dreptul. Este aici, poate, şi ceva din legile autoconservării, dar şi o metodă de limitare a efectelor răului în lume.

Minutul de poezie

Am ţinut adesea la începutul orelor de la şcoală ceea ce am numit - mai în glumă, mai în serios - "minutul de poezie" şi foarte probabil voi continua acest obicei şi în anul şcolar care va porni iar în câteva săptămâni. 
Observat prin unele şcoli din Vest, unde m-am aflat ca scriitor invitat, îl consider un mod foarte încurajator de a da startul oricărui curs indiferent de temă şi o cale de a le aduce aminte elevilor mei (care sunt nişte tineri adulţi, pentru că vorbim despre o şcoală postliceală sanitară) că în lumea aceasta a noastră există şi sensibilitate, nu numai interese meschine şi competiţie absurdă. 
În plus, am simţit că momentul umanizează un pic răceala abordărilor tehnice caracteristice domeniului medical şi – de ce nu? – comunicarea dintre mine şi ei. 
Mai mult, o astfel de sensibilizare pe calea poeziei este sigur cu atât mai necesară pentru o profesie precum aceea de asistent medical. 
Pentru ca minutele acelea să se întâmple nu au trebuit decât două mici condiţii: selectarea unui poem bun şi nu prea lung (uneori am citit şi din cărţile mele, dar în general am ales din marii poeţi ai lumii, români şi străini) şi păstrarea liniştei depline pe tot parcursul lecturii cu voce tare. 
A fost de fiecare dată o clipă specială, lucru confirmat de reacţia lor. 
Mi s-a întâmplat şi să uit uneori, luat şi eu de valul preocupării de a trece cât mai repede la discutarea temei, însă chiar ei au fost cei care mi-au amintit că am sărit peste "minutul de poezie" şi că ar fi cazul să revin la ceea ce numeau deja normalitate. 
Am realizat acest mic „performance” uneori şi cu prietenii şi cred că pot spune că a meritat de fiecare dată. Suntem poate prea grăbiţi să ne fixăm în terenul ferm al realităţii materiale şi uităm că viaţa are sens numai pe seama trăirilor emoţionale. Iar dascălii nu pot ignora acest adevăr, ci ar trebui chiar să-l susţină, cu mai multă claritate, programat, cu încredere, cu omenie, cu dăruire.

Poeme și scrisoare către traducătoare în Parallel Texts

Mi se întâmplă lucruri chiar bune în legătură cu scrisul. După Cordite Poetry Review și Aalitra Review, aceasta din Parallel Texts de acum este a treia publicare cu poeme în spațiul australian în ultimii doi ani. 
Și e doar încă o fază a unui proiect care include viitoare apariții. 
Și poate că nu e deloc puțin că România e și ea pomenită evident de bine cu această ocazie. 
Scrisoarea către traducătoare şi poemele sunt atât în română, cât şi în engleză. 
Mulțumesc Cristinei Savin și lui Mati Colarossi pentru interesul arătat poeziei mele și pentru munca lor!

Contradicții de-ale scriitorilor

Unii scriitori se plâng de mama focului de "veleitarii, agramaţii şi proştii", cum spun ei, care au invadat, vezi bine, Facebook-ul. Conform acestora un astfel de mediu ar trebui să fie plin numai de deşteptăciuni. Ceea ce mă face să zâmbesc, chiar dacă uşor amar, este că atunci când îi întrebi ce părere au despre prezenţa multora dintre "invadatori" în calitate de membri chiar în Uniunea Scriitorilor (care se întâmplă şi prin tăcerea şi votul lor în favoarea unui fel de politici a porţilor deschise a organizaţiei), atunci o dau cotită, încep cu teorii despre dreptul persoanelor, regulamente şi aşa mai departe. Am înţeles logica... Pe Facebook nu e bine cu veleitari şi ne cuprinde indignarea şi revolta, vorba aceea, intelectuală. În schimb, într-o organizaţie profesională, da.

O lumină specială

La o mănăstire din Moldova, undeva pe lângă Suceava, la un stand de cărţi în aer liber, pentru că mi-am arătat interesul pentru unele volume de pe masă o doamnă m-a îndemnat să citesc "câteva rânduri" dintr-un anume op ca să mă conving că merita să-l cumpăr. I-am spus că din păcate nu am ochelarii la mine, că pot doar să desluşesc titlurile de pe coperte. A scos atunci cartea şi m-a sfătuit să citesc acel pasaj "într-o lumină diferită, a mănăstirii", zicea, care este specială şi poate face minuni şi aşa mai departe. Chiar a îndreptat paginile înspre lumina aceea care cădea în cioburi pe sub frunzişul copacilor bătrâni şi mi-a făcut semn să mă apropii de ele. Nu ştiu, poate la alţii a mers şi au putut să vadă, cum susţinea, dar în cazul meu nu a funcţionat nici aşa, nu am reuşit să desluşesc niciun cuvânt. Resemnat, m-am gândit că principalul motiv în acel moment a fost că nu mă aflam pe aceeaşi undă de credinţă cu locul, că starea mea şi lumina mănăstirii nu s-au potrivit de nicio culoare, aşa că am plecat un pic mai gânditor de acolo, parcă şi cu unele idei noi pentru viitor.

Cea mai bună dintre lumile posibile

Această frază romantică scrisă de prietenul meu german într-un e-mail recent are o frumusețe de abecedar: "Die Welt schläft und die Lehrer sitzen am Schreibtisch..." (Lumea doarme și profesorul stă la masa de lucru...) Așa îmi pare când o citesc din nou în pridvorul acestei dimineți care ne dăruiește un soare mai optimist decât toate gândurile noastre cele mai pline de speranță. Și sunt cel mai dispus acum, poate, să-i dau dreptate, peste timp, lui Leibniz și să-mi spun mie însumi în gând, așa cum tot repet și răsucesc fără glas, la scris, cuvintele și frazele, că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Revistele literare, aici și afară

Pentru că au apărut în ultimele luni articole interesante și adevărate despre inflația revistelor literare de la noi, despre nivelul lor foarte scăzut și falsitatea vieții literare în general, m-am gândit la cum se întâmplă povestea aceasta pe alte meleaguri. 
Întâmplarea face să am parte, din când în când, de un oarecare interes din partea unor reviste literare de afară, au apărut poeme, urmează să mai apară, la fel, altele, dar și interviuri, eseuri, comentarii, texte diverse, în fine, fără să mă ambalez aiurea, e ceva, pare-se, pe termen lung.
Vreau să spun că lucrurile acolo își urmeză un drum firesc, adică sunt văzute paginile, se ia un timp pentru reflecție, analiză și decizie finală, apoi, odată decizia luată, se propun modificări, se lucrează pe amănunte și se ajunge la forma finală, totul pe firul unei corespondențe susținute cu autorul. Un proces laborios în care nimic nu e în grabă și nimic nu e trecut cu vederea, o muncă plină de responsabilitate din partea tuturor celor implicați.
Din colaborarea cu acei oameni specializați (poeți, editori, traducători) am înțeles oricum și mai bine ce înseamnă de fapt o revistă literară și cât de mult diferă acel înțeles de al majoritatății celor de la noi.
Mi se pare limpede că o revistă literară acolo nu funcționează pentru a satisface orgoliile unor abonați la tămâieri critice veșnice, nici pentru a pune la dispoziție spațiu de publicare unor scriitori nepublicați în altă parte, nici pentru menținerea în „actualitate“ a unor autori zaharisiți și depășiți, nici pentru tipărirea producțiilor literare ale unei armate de veleitari și nicidecum pentru a oferi satisfacție și instrumente de manipulare unor ștabi literari înstăpâniți abuziv peste tot ce mișcă literar în județe și la „centru“.
Este acolo, totuși, o permanentă vânătoare de contribuții valoroase și o muncă de selecție deosebit de exigentă.
Va merita, poate, să scriu mai mult despre aceste diferențe, mai ales că am văzut recent și ceva reacții încruntate la curajoasele și binevenitele deschideri ale discuțiilor pe acest subiect.

O antologie româno-australiană.

Am apărut în această frumoasă antologie.

Merită să visăm cu ochii deschiși

Ideile, conceptele, cărţile, toate au, la fel ca oamenii, drumul lor, aventurile, impasurile şi dramul de noroc. Spun asta pentru că am trăit uneori şi momente bune chiar în legătură cu acelea pe care le-am pus eu însumi cumva-cumva la cale. Fapt este că nu mi-am pierdut niciodată încrederea, nici atunci când nu se întrevedea nimic la orizont, aşa cum abia îl bănuiam din marginea noastră de lume, nici în situațiile cele mai neprietenoase de care am avut parte cu asupra de măsură în România noastră dragă. Foarte probabil că firea mea perseverentă a contat, ceea ce mi-a arătat între altele că merită să visăm cu ochii deschiși. Aşa se face că de ceva vreme s-au deschis din nou - pentru poeziile pe care le-am scris, dar şi pentru himerismul poetic - nişte portiţe de ieșire în larg prin locuri de pe pământ pe unde nu am ajuns niciodată. Întâmplări şi conexiuni cu oameni, niciuna în planurile mele de până acum, par să se mişte de o vreme în această direcţie, iar interesul de care pot să mă bucur acum, atât cât este, vrea parcă să confirme povestea himeristă de reconstruire a vieții în acord cu trăirile sufleteşti și cu viața visată, himerizată. Se pare că voi putea veni și cu lucruri mai concrete curând, cu niște mici-mari isprăvi. Și chiar dacă nici ele nu vor răsturna omenirea, voi fi măcar mulțumit că voi fi mers mai departe așa, fără proptele, pe propria cărare, pe aceea pe care, invers decât în poemul lui Frost, eu o voi fi ales.

Poeme în "Observator cultural"

Șapte poeme scrise în călătoria recentă din Germania și Spania mi-au apărut în "Observator cultural". O onoare pentru mine, nu doar pentru că revista publică rar poezie, dar mai ales pentru spiritul critic pe care îl pune în acțiune în aceste vremuri în care lumea literară a devenit chiar mai obedientă și mai oportunistă decât în dictatură.

Vasile Baghiu: Poeme în "Observator cultural" (Nr. 974)

Variațiuni pe o temă dată (Humanitas, 2019) de Ana Blandiana

O poetă aparte, Ana Blandiana, şi o prietenie veche care mă onorează şi care este marcată şi de cărți pe care nu încetăm să ni le trimitem, cumva parcă peste timp, ignorând mersul vremurilor, în admirație reciprocă.

Sunt emoționat să citesc aceste "Variațiuni pe o temă dată" care transformă durerea pierderii omului drag în poezie, dar nu o poezie tristă, ci senină şi parcă împăcată cu tot universul.

Un om iubit şi apreciat de mulți, Romi, cum îi spuneau cei apropiați uriaşului suflet care a fost scriitorul Romulus Rusan, se arată în aceste secvențe afective ca o prezență de totdeauna în mersul zilelor, ca un reper în mişcarea imprevizibilă a stărilor de poezie.

Un om de la care am avut şi eu de învățat, în special optimismul, altfel confirmat şi acum de cuvintele, amintirile, sentimentele şi cărțile care vor rămâne în veci.

La fel cum poezia devine chiar spiritul invizibil care ne ține laolaltă, oameni, momente din memorie, idealuri, ratări, izbânzi şi tot ce face din viețile noastre mai mult decât nişte plimbări obişnuite înspre "marea trecere".

Poezia trăită, vreau să spun. Dar şi poezia scrisă ca şi cum ar fi doar traită, aşa cum o regăsesc şi în această carte adevărată.

Arcadia Solum (Facebook și O mie de semne), despre "Metode simple de încetinire a timpului"

Pornim să vorbim despre nou apărutul volum de versuri al lui Vasile Baghiu, Metode simple de încetinire a timpului, de la premisa că fiecare cititor, atunci când vorbește despre o carte, este subiectiv. Și cum eu nu sunt critic literar și nici nu intenționez să orientez lecturile nimănui, pot vorbi de capul meu, fără să păgubesc pe nimeni.

Cei care-l citesc pe Vasile Baghiu cunosc deja felul său de a călători, himerist sau aievea, felul său de a vedea, de a simți, de a păstra locurile pe unde umblă. El nu face, ca toți ceilalți atunci când călătoresc, mii de fotografii de depozitat și uitat apoi undeva. El imortalizează în poeme imagini, mirosuri, senzații, trăiri, la care revine și de care dispune apoi după bunul plac. Posibil ca aceste accesibile ”reluări” să fie cheia care explică titlul volumului. 

”Suntem pe drum,/ fără deadline, fără țintă,/ fără hartă/ sau gadgeturi de ultimă oră,/ fără măcar o minimă știință a trecerii timpului,/ fără destin. Doar o veselie suspectă/ care ne cuprinde/ când suntem mai mulți,/ iar asta înseamnă oricum ceva,/ indiferent de situație.”

Este nesănătos să frecventezi oameni neprietenoşi

Este nesănătos să frecventezi oameni neprietenoși, mereu cu interesul la ei și care sunt în stare să șteargă ani de amintiri și de viață pentru te miri ce lucruri din lumea noastră materială, din cauza fricilor lor de a pierde ceea ce nu le ia nimeni niciodată și a incapacității lor de a recunoaște ceea ce este bun și valoros la cei apropiați, la alții în general sau pentru orgoliile lor de doi lei. Viața este cu totul altceva și e păcat să-ți pierzi timpul tot încercând să contracarezi veninul și ura, suspiciunea și agresivitatea învelite în ambalaj diplomatic. Viața este bucuria de a fi aproape de oameni pentru care ai respect sau pe care îi admiri, este mulțumirea comunicării cu persoane a căror prezență îți dau un sentiment de bine și de încredere. Dacă nu este bucurie și încredere, frățietate și prietenie, viața e ceva artificial, fals, lipsit de înălțime sufletească. Evitarea unor oameni cu limite evidente în a înțelege caracterul trecător al aspectelor materiale ale vieții în contrast cu valoarea infinită a sentimentelor, chiar și atunci când situațiile par să o facă imposibilă, este cea mai sănătoasă atitudine, singura care poate să-ți redea libertatea și demnitatea.

Poeme în Bordertown

Colaborez de ceva timp cu scriitori şi traducători din Australia, pe seama unui interes al lor pentru scrisul meu şi pentru conceptul de "himerism poetic" pe care l-am lansat la noi în 1998.

Am avut în ultimii doi ani apariţii în "Cordite Poetry Review", "Paralleltexts", "The Aalitra Review", "Poetry in Process" şi, foarte recent, în "Bordertown" (revistă editată de "Transcollaborate"), câteva însoţite şi de prezentări amănunţite ale traducătoarei, Cristina Savin, doctorandă pe traducere la Monash University.

De asemenea, am participat - via Skype, din apartamentul meu de la Piatra-Neamţ - la câteva workshop-uri, în care s-au tradus texte ale altor trei autori români, care au apărut deja sau urmează să apară.

În acest număr din „Bordertown” sunt vreo zece pagini în care sunt incluse poeme, în ambele versiuni, din cel mai recent volum pe care l-am publicat, "Metode simple de încetinire a timpului", plus comentariul Cristinei, pagini în care la urma urmei chiar literatura română capătă un pic de atenţie şi importanţă.

Sunt încântat de aceste isprăvi şi le sunt recunoscător tuturor celor implicaţi, mai ales că totul este în spiritul "himerist" care îmi face viaţa, ca să zic aşa, de atâţia ani. Şi mai ales că proiectul pare să aibă un viitor.

Timp mai mult pentru trăit

După ce scriu cărțile astea de școală, voi avea, cred, mă gândesc, timp mai mult. Pentru trăit pur și simplu. Pentru citit și scris, dar și pentru stat degeaba. Viața nu e numai cu muncă și proiecte. E și cu viață. Așa trebuie să fie. Cu plimbări și călătorii. Cu întâlniri cu oameni. Va fi și așa, negreșit. Cum a mai fost. Cu poezie trăită și scrisă. E ceva nefiresc uneori în alergătura noastră, ca să nu zic nesănătos, deși tocmai căutarea asta permanentă și febrilitatea țin parcă loc de trăit. Iar dacă nu știm cum e mai bine, poate că e preferabil nici să nu pricepem. Iar drumul pe care nu am mers să fie mereu un fel de stare, ca în acel poem minunat al lui Frost, o chestie așa care ar fi putut să fie și nu va mai fi niciodată în veci, dar care intră în ecuație mai puternic decât tot ceea ce se prezintă în materialitatea cea mai de netăgăduit. Ca banii. Sau ca un pahar cu apă când ți-e sete. Sau ca o fugă până la magazinul din colț pentru o pâine. Ca o cafea într-o cană mare dimineața, când totul are aspectul acela nesuferit-literar de nou început.

M-am lăsat dus de valul entuziasmului

Munca în exces poate fi nesănătoasă. Şi deşi ştiu foarte bine acest lucru, m-am lăsat dus într-un fel periculos de valul entuziasmului în efortul zilnic de documentare şi scriere a volumului al treilea din "Teoria şi practica nursing", o carte-manual pentru învăţământul care pregăteşte asistenţi medicali şi pentru practicienii din domeniu. Am ajuns să fac asta, adică să pornesc o astfel de carte, pentru că de câţiva ani predau la o astfel de şcoală, ceea ce este, pentru aceste vremuri de rătăciri şi degringolade, dincolo de toate neplăcerile cauzate de sistem şi de unele apucături şi comportamente ale oamenilor, o experienţă dintre cele mai adevărate. Munca aceasta de documentare şi pitrocire a unor realităţi în derivă şi cam scăpată de sub control înspre prea mult mă duce pe nişte poteci abia umblate pe la noi, aşa că nu e de mirare că uit uneori de mine tot căutând şi comparând surse, conţinuturi, idei, abordări, perspective, aplicaţii, tot răsfoind şi scriind şi iar căutând. Simt că sunt aprope de capăt cu ea şi apăs acceleraţia când s-ar impune să mă mai opresc, dar sper că în curând voi putea respira mai în voie şi mă voi putea bucura de anotimp şi de viaţă, voi începe din nou să himerizez, cum îmi este obiceiul, să privesc înspre cele zări apusene pentru incursiuni noi, aşa cum numai prin poezii inspirate din nişte realităţi care păreau scrise am mai reuşit să pun la cale. 

Uite premiul! Nu e premiul!

Prietenul meu, marele poet Constantin Abăluţă, a scris un poem în zilele acestea în care i s-a acordat Premiul Eminescu şi i s-a retras apoi pentru că nu a putut ajunge la Botoşani din motive de vârstă şi sănătate. Aşa ştie un om ca el, demn, să se apere şi să vorbească despre dureri şi umilinţe în lumea noastră. Aşa îl ştiu de mult şi eu, discret, sensibil, înţelept. Pentru mine şi pentru alţi scriitori, el este Laureatul şi aşa va fi mereu indiferent de sforăriile unor oameni din conducerea Uniunii Scriitorilor care au uitat sau n-au ştiut niciodată ce înseamnă să fii uman pur şi simplu.

Meschinării din lumea literară

Caracterul este, din păcate, cam rar în peisajul nostru literar, se ştie, însă povestea aceasta cu Premiul Eminescu în care un poet valoros precum Constantin Abăluţă este premiat, primeşte şi banii în cont, dar află apoi că nu mai ia premiul din cauză că - atenţie! - nu poate ajunge la Botoşani (are o vârstă şi e bolnav) şi trebuie să returneze suma etc. mi se pare de o urâţenie îngrozitoare. Şi pentru ca meschinăria să fie completă, poetul care a fost "pus în loc" fiind chemat de urgenţă pentru premiere, poet bun altfel, însă în ultimii ani de un oportunism care îi anulează toate eroismele de o viaţă, Liviu Ioan Stoiciu, nu suflă nimic pe scenă despre tărăşenie, se fandoseşte cum ştie el mai bine, joacă monologul modestiei şi aşa mai departe. Şi nici acum, după ce sigur a aflat, nu zice nimic. Poate că purtarea lui îl priveşte mai mult pe el şi nu este la urma urmei un lucru prea important în această ecuaţie, dacă mai aveam aşteptări de vreun fel, însă mi se pare incredibil câtă mojicie, din partea juriului şi a organizatorilor, să umileşti în halul acesta un om, să-i spui practic în faţă că nu merită recunoaşterea dacă nu mai e în stare să se mişte, dacă s-a găsit chiar acum să fie bolnav... Şi câtă lipsă de demnitate elementară din partea unor scriitori în toată piesa aceasta! Să-mi spuneţi voi în ce lume trăim, pentru că eu nu mai ştiu.

Mă gândesc la cât de mult poţi pierde

Cu omătul ăsta ca din alte timpuri, am dat mult la lopată ieri, pe drumuri pe unde am umblat, pe la țară mai ales. M-am bucurat de ziua de iarnă frumoasă, cu alb de zăpadă și ger, cu lumina ei curată. Am dormit neîntors, dar sunt obosit, fizic, cu febră musculară, dezvățat din păcate în ultimul timp de eforturi și mișcare, mulțumit totuși de stare. Revenit acum de dimineață cu o cafea în față la preocupările intelectuale, ca să zic așa, mă gândesc la cât de mult poți pierde pe toate planurile, psiho-emoțional mai ales, dar chiar în privința creativității, dacă te lași despărțit de realitatea concretă a mersului cu picioarele pe trotuar și nu în mașină pe stradă, de șansa de a admira live un peisaj, de posibilitatea de a auzi zgomotele naturii și de a simți aerul și lumina, de norocul unor discuții banale și prietenoase cu oameni pe care ziua ți-i aduce în cale, de viață. Lucruri prețioase care merită măcar din când în când reconsiderate, chiar scoase în față în viețuirea de zi cu zi.