În seara asta, la Piatra Neamţ...

...m-am alăturat şi eu unui grup de aproximativ 300 de oameni, care au protestat împotriva actualei Puteri. Am pornit din faţa Teatrului Tineretului, pe Republicii, apoi de la Biblioteca Kirileanu spre Muzeul de Istorie, mai departe pe B-dul Eminescu şi, în final, ne-am oprit din nou la TT, unde am scandat, toţi: "Demisia!", "Anticipate!", "Jos Băsescu!", "Hoţii!" etc. Tot este ceva decât nimic. Cel puţin pentru un oraş mic, de provincie, cum este al nostru. Oamenii sunt foarte nemulţumiţi. Oamenii încep să-şi recapete demnitatea. Ne recăpătăm demnitatea.

Iarăşi, două poeme recente, apărute de data aceasta în revista online Omniscop

Livezi sălbăticite

Cât arde un chibrit ştiu să spun cine sunt, cât se roteşte

o dată pământul înţeleg ce se întâmplă în culise

şi port cu mine o aparenţă de normalitate mai convingătoare

decât adevărul. Să fie oare finalul un pas decisiv într-o altă poveste?

Pe drumuri forestiere pierdute în pădurile României se poate

reface logica filozofiei vieţii, pe cărări marginale experienţa retragerii

poate fi încercată pe viu, în scrisul de mână există ceva nedefinit

care te duce cu gândul la ce ar fi fost să fie dacă

lucrurile ar fi evoluat aşa cum am sperat. Din replieri prudente,

din tentative pline de curaj, din jocul periculos al durerii

autogenerate se vede un fir de cunoaştere, ca după învăţarea

abecedarului într-un an de frecventare neîntreruptă a cursurilor

în şcoala de la ţară cu săli încălzite cu lemne în sobe de teracotă.

Crezi în ce vrei şi mergi mai departe fără umbră de teamă,

fără idei preconcepute, fără avantaje la schimb! Vei atinge

maximul de regret în minimul de circumstanţe,

ca o primăvară în faza înfloririi livezilor sălbăticite

în cătune cu tineri, copii şi bătrâni plecaţi în străinătate,

unde nici o urmă umană n-a mai fost semnalată din clipa

în care nimeni nu a mai vorbit nimic despre asta.

Alte trei poeme din cele pe care le-am scris recent, în Bucovina literara, nr. 12/ 2011

Metodă verificată

Avantajul unei situaţii de boală este convieţuirea

cu tine însuţi, deşi mai degrabă ai prefera uneori să staţi cât mai

departe unul de altul şi fără posibilitatea

de a vă vedea des. Eşti mulţumită de felul în care au evoluat

lucrurile cu noi în ultimul timp? Este o lume în plină expansiune

şi transformare, o adevărată provocare pentru nişte spirite rafinate,

un imens răspuns întins pe nesfârşite pagini la o întrebare

banală ce nici măcar nu a fost vreodată formulată.

Avansarea în teritoriile părăsite de speranţă ale bolii

se face după o metodă verificată de mai multe generaţii în şir,

plăcerea abandonării de sine fiind inclusă, întocmai

ca micul dejun în unele oferte de cazare, iar finalul dramatic şi poetic

este garantat, deşi toţi se feresc să vorbească despre asta.

Atât de umană este orice durere în stare să te pună pe gânduri

încât şansele unei cunoaşteri reciproce reale cresc

în procent de sută la sută. Noroc de plimbarea cu vaporul

pe Zürichsee, binevenită acum şi la moment,

în special pentru că mi-a distras atenţia şi am reuşit să mă abţin

de la plâns, ceea ce ar fi fost chiar jalnic pentru un bărbat,

sau chiar de la părăsirea acestui câmp de luptă

în care miza finală nu poate fi aflată niciodată,

dar şi pentru că mi s-a părut pentru o clipă că zăresc,

între casele luxoase de pe coastă,

clădirea albă a sanatoriului meu din România. 

Cinci poeme din cele mai noi, apărute în Actualitatea literară Nr. 15/16, decembrie 2011/ianuarie 2012

Mâna invizibilă

Tristeţe şi singurătate împreună alcătuiesc

un detonator eficient cu implozie lentă în boală, iar partea de

divertisment a vieţii încearcă din greu să se includă în program,

cu multe intervenţii de culise, pe lista deja aranjată. Vei veni

oare când nimic nu va mai fi în favoarea mea? Se vede

că treci nonşalantă peste amănunte şi ştii cum să distingi

partea importantă din tot noianul pe care lucrurile sunt

în stare să îl prezinte. La Monschau, în magazinul elegant

cu sortimente de muştar, mi-am resetat gândurile

şi sentimentele văzând oamenii cum gustă din fiecare şi în final

nu mai ştiu, derutaţi, care este preferatul dintre toate. Eu aleg să am

un simţământ de fraternitate, un fel de a fi împăcat cu lumea,

în diversitatea-i prietenoasă ce îngăduie oricărui impuls

timid de comunicare să se manifeste plenar

în splendoarea-i discretă.

Strat de celule moarte peste strat de celule vii, zile negre

peste zile albe, ani pierduţi peste ani ce abia acum se pregătesc

să vină, iar câştigul nu este nici măcar grupajul de poezii scrise, ci doar

starea trăită fugar atunci când au fost puse în pagină

de mâna invizibilă a unui destin complet diferit de al tău.

Județul disperării

Un poem din cele mai noi, apărut în România literară, Nr. 49/2011


Județul disperării

Câştig din nimic, pierdere din tot, poveste
respinsă la concursul poveştilor, unde admiterea
se face pe bază de lacrimi. Dacă ai ceva pe suflet,
poţi spune acum! Nu este deloc înţelept
să pozezi în victimă, pentru că nu trăim în ţara milei,
ci într-un judeţ al disperării,
unde cinismul e lider, bătaia de joc secretară
pe probleme de apărare, iar metafora o reprezentantă
vigilentă a publicului. Nu ne alegem nici cu suveniruri
ieftine, turnuri Eiffel de cinci bucăţi la un euro
vândute de copiii Africii pe terasa de la Trocadero.
Însă nici cu lucruri care contează în viaţă nu rămânem.
Şi măcar dacă ar continua să răsară soarele conform aşteptărilor,
dimineaţa, când la cafeaua de rutină un dram de speranţă
se insinuează ca emoţia unei musafire neinvitate
care – nonşalantă – ocupă locurile cele mai bune, din faţă,
unde nu-ţi mai este rău dacă ai rău de serpentine,
unde nu mai plângi dacă ai probleme cu depresia,
unde nici nu mai mori dacă te încearcă moartea.

Mi-ar trebui un şir de ani

Mi-ar trebui un şir de ani

Mi-ar trebui un şir de ani poate

Ca să disloc magma aceasta de viaţă în care

                                           m-am prins,

Să fiu înafara oricăror bârfe din cartier,

Să ies viu dintr-o luptă care n-a fost niciodată a mea,

Chiar dacă tu erai acolo, protectoare din umbră,

Şi aveai privilegiul de a râde puţin

De înverşunarea mea inutilă, ridicolă oricum.

Mi-ar trebui curajul din primii ani,

Când nu-mi păsa unde adorm

Şi nu înţelegeam obiceiul oamenilor

De a se lega mereu de cîte ceva din trecut,

Când totul în mine se dăruia.

Tu ai fost mereu mai presus de proza

                                    în care mă zbăteam,

Mai presus de plasa în care ne sufocam

                                         de fapt împreună,

Pentru că puteai să fii crudă

Şi să laşi totul într-un loc, într-un oraş

În care să nu mai revii.

Astăzi îmi pasă de câte o mică burniţă

Care se confundă cu ceaţa

Şi am mare grijă să nu uit umbrela,

Îmi pasă de forfota de pe chei,

Neobişnuită pentru o ora atât de matinală,

Zgomote dragi în care îmi beau cafeaua pe terasă,

Privind leşinat,

Exasperat totuşi

De impresia de poezie comună

Pe care o lasă porturile în orice moment.

În volumul Febra (Ed. Panteon, Piatra Neamţ, 1996)

Combinaţia pentru trăire

Combinaţia pentru trăire

Cu depresii minore te poţi juca la infinit, dar marea

tristeţe este intim legată de lipsa oricărei ieşiri undeva, oriunde,

de prezenţa unei absenţe ce lasă un gol

tot mai adânc. Ăştia prezintă la televizor în fiecare zi

momentele cele mai proaste, iar tot ce e bun

devine egal cu neinteresant, într-o ţară unde ceea ce încă mai

mişcă trece în malaxorul de lucruri exotice

pentru privirile unor străini dintr-o ţară bogată care nu ne cunoaşte.

Este numai amintirea trecerii tale pe aici, ca un parfum

pe o eşarfă? Sau ceva mai mult, dar inaccesibil abilităţilor

mele de observaţie? Plânsul trece în râs şi râsul în plâns,

de mai multe ori, până când se face combinaţia cea mai potrivită

pentru trăire, pe care o acceptă oricine, copil

sau om trecut prin vârstă. Boala urcă treptele stărilor

de bine, temporar – suficient, totuşi, pentru a relansa

ideile nobile despre sensul vieţii omului pe pământ.

De la tine aştept confirmarea că este ok şi atunci, cu frică,

mă voi avânta şi eu vitejeşte în necunoscut.

Winterthur, Elveţia, noiembrie 2011

Gustul înstrăinării

Gustul înstrăinării

În anul când viaţa mi se scălda în ape incerte

Am hotărât să-mi pictez mutra, şi-am râs.

Pictam râzând în mirosul culorilor care-mi provocau memoria,

Bolnav, ca un permanent client al spitalelor,

În 1939, la Tokyo, printre japonezii

                             deopotrivă austeri şi amabili.

Însă oricât mă străduiam nu reuşeam s-o scot la capăt,

Şi-atunci mi-am zis: “Baiete, las-o baltă cu artele

                                                      şi caută-ţi o slujbă!”.

Poezia revine, acum după ce motoarele prozei şi-au micşorat turaţia

Poezia revine, acum după ce motoarele prozei şi-au micşorat turaţia, după ce am scris ultima frază a romanului început în vară. Ştiam că se va întâmpla aşa, pentru că poezia respiră numai dacă fiecare vers este aşteptat atât cât îi este lui necesar, numai dacă fiecare poem respiră în propriul lui spaţiu de timp, numai dacă fiecărei stări i se oferă atenţia şi importanţa cuvenite. Poezia - atât aceea scrisă cât şi aceea trăită - este o parte specială a vieţii care nu funcţionează decât în cadrul legităţilor pe care ea le impune. Orice încercare de a supune mecanismele sufleteşti şi de comunicare ale poeziei nu are alt rezultat decât ieşirea în afara poeziei. Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea. Orice efort de accelerare a combustiei, de mărire a ritmului este nu numai ineficient, dar chiar o cale sigură spre eşec, lamentabil în termenii creaţiei şi creativităţii. Poezia se scrie şi se trăieşte pas cu pas. Ea reclamă prezenţa ta emoţională, sufletească şi mentală reală în fiecare moment. Nu îţi poţi permite ca în acest moment să aparţii cu totul clipei, iar un pic mai târziu să pleci cu gândurile aiurea. Poezia simte absenţa ta ca un interlocutor în faţa căruia începi la un moment dat să spui doar "da, da" şi "interesant" din când în când şi cu care nu comunici, de fapt, în mod real, pentru că nu mai eşti interesat de ceea ce spune sau pentru că te grăbeşti. Poezia reclamă prezenţa ta reală. Nu spun că proza poate fi scrisă cu gândurile aiurea pe pereţi, dar componenta ei tehnică te salvează adesea, îţi permite şi un pic de visare, un pic de absenţă. Povestea poate adesea să meargă mai departe şi singură. Emoţiile care însoţesc fiecare poem solicită asistenţa şi compania ta la fiecare pas. Aşa simt acum că ar fi poezia.

Fantoma sanatoriului

Fantoma sanatoriului

E-o lume de iluzii ce nu se vor sfîrşi,

O lume la care mă uit din exterior,

Exultând la frumuseţea unei literaturi 

Răsfoite de briză pe plajă.

Aici plăpânda omenire-aşteaptă vreo zi mai bună peste secol,

Să avem puterea de-a cânta alăturaţi,

Împinşi la repezeală într-un ansamblu coral, cum cântă şi natura

În manuale complicate, cu poze pe care copiii le comentează

În limba lor lipsită de subânţelesuri şi de ironii.

Poemul preferat şi comentat: Străinul

Străinul

Aparţin acestei lumi care mă împinge spre margini,

Care mă apără şi mă agresează deopotrivă,

Încercând să-mi reprim furia, şi indignarea, şi groaza

În faţa obscurantismului devastator.

În Canare am adăugat vele pătrate Niñei suple, la Las Palmas,

Şi l-am ascultat pe Bartolome Tores mărturisindu-şi crima

De la a cărei pedeapsă cu moartea scăpase îmbarcându-se.

Am văzut cum rămâne în urmă mănăstirea Rabida,

Ca un semn al lui Dumnezeu,

Cu tristeţea matinală a acelei plecări înveninate de neîncredere.

Am văzut străzi imposibil de traversat,

Cu un şuvoi continuu de automobile trecând

Sub privirile mele resemnate.

La locul nostru

Exemplarele plăpânde nici nu prea mai au ce căuta pe-aici,

unde statisticile ţin loc de cuvinte şi imagini, de omenie,

unde scorul iese mereu în dezavantaj, iar beneficiile abia de se văd,

căci nicăieri nu mai e o afacere să fii pe fază, să ieşi în faţă. 

Mai curând aş zice că ţinându-ne în urmă,

retraşi, cuminţi, la locul nostru,

viaţa poate căpăta un sens,

poate primi un adaos de înţeles, care ajută, ne pune pe cale,

ne împacă atât de bine cu momentele de ezitare, de tremur, de teamă,

care sunt – o ştim prea bine – un preludiu abia mascat al bătrâneţii.

Cărtărescu în oraşul dadaismului

Săptămâna trecută, miercuri, 2 noiembrie, am fost la lectura lui Mircea Cărtărescu de la Literaturhaus din Zürich. M-am dus cu sentimente amestecate, pentru că nu sunt un fan al lui, în special din cauza susţinerii pe care o acordă – prin articole şi în general prin atitudinea publică – actualei conduceri a României, pe care eu o consider ostilă poporului român.
 

"Scriitorul: destin şi opţiune"

„Suntem cu adevărat rezultatul moştenirii şi educaţiei părinţilor, al calităţilor noastre naturale, dar şi al influenţelor primite pe drumul vieţii.”

Răspunsuri la ancheta literară "Scriitorul: destin şi opţiune" realizată de Petruţ Pârvescu. Textul a apărut în Bucovina literară în 2009

Petruţ Pârvescu: 1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Vasile Baghiu: 1. Cred că dacă munceşti mult, dacă îţi cultivi talentul, atunci şi opţiunile tale în viaţă ca scriitor se pot alcătui în ceea ce lumea în general consideră a fi un destin. Sunt ceea ce sunt ca rezultat al opţiunilor mele, fireşte, dar şi pentru că Dumnezeu îmi poartă de grijă, mă ajută să-mi revin din momentele mai dificile, îmi spune ce trebuie să scriu. De exemplu, una din opţiunile mele a fost să aleg ca viitor loc de muncă la sfîrşitul liceului Sanatoriul de tuberculoză Bisericani. Îmi doream să cunosc viaţa şi, pe seama acestei cunoaşteri, să scriu. Aşa s-a şi întâmplat. Am stat izolat în acel loc şapte ani, am îngrijit bolnavi, am cunoscut suferinţa oamenilor, am citit şi am scris. Pe seama acelei opţini sanatoriul a devenit una din temele definitorii ale poeziei mele. Opţiunile mele spun ceva despre cât de viu sunt în viaţă ca om. Cât despre destin, altfel o problemă filozofică adâncă, acesta se va vedea după ce nu voi mai fi. Lucrez la el prin opţiunile mele de fiecare zi şi prin opţiunile mele fundamentale, dar el nu este între lucrurile pe care pot să le ţin sub control. Fiecare avem soarta noastră, dar destinul este mai mult decât atât. Şi este treaba lui Dumnezeu, nu a noastră.

Câteva luni de când scriu proză

Sunt câteva luni de când scriu proză, în fiecare zi, urmând fascinantul program de cel puţin două pagini pe zi al lui Thomas Mann. Nu este uşor să intri în forjele disciplinei, să nu te abaţi, să continui, ore întregi la computer, zi de zi. Aceasta e partea grea. Există însă şi o parte plăcută, în afară de ceea ce numim în termeni simpli "bucuria creaţiei", care este de fapt răsplata supremă: atunci când munca aceasta devine o rutină, bucuria şi mulţumirea sunt încă şi mai mari. Scrisul acesta de fiecare zi începe să facă parte din viaţa ta, situaţiile şi personajele din paginile tale îţi devin la fel de familiare ca situaţiile şi persoanele pe care le cunoşti în viaţa reală, iar toate acestea, împreună, îţi oferă un sens. Un sens pentru propria viaţă. Pentru mine nu e puţin. Este foarte bine aşa. Voi încerca să merg mai departe pe această cale. Totuşi, există şi ceva nou în toată această excursie prin teritoriile necunoscute ale voinţei proprii. Am mai trecut prin perioade de scris susţinut, am mai cunoscut aceste scufundări de scafandru în munca scrisului, dar acum am parte de un lucru nou. Ei bine, noutatea pe care o experimentez acum este imposibilitatea şi incapacitatea de a mă întoarce la poezie. Nu ştiu cum trăiesc alţi scriitori această stare, dar mă întreb dacă nu cumva proza şi poezia nu pot prin natura lor convieţui împreună în acelaşi timp în mintea aceluiaşi om. Simt că în această situaţie dedublarea la care altădată m-am dedat cu nonşalanţă, inventându-l pe Himerus Alter, nu mai poate funcţiona. Declicul pentru schimbare nu merge. Un psiholog preocupat în mod special de zona creativităţii ar avea, probabil, mai multe de spus pe acest subiect. Vom vedea ce va mai fi. Sunt cât se poate de atent la acest fenomen.

Marţi seara, la 20, aici la Villa Sträuli, Winterthur, am avut o lectură publică. A fost o seară minunată. Nu am, din păcate, decât această poză în care Annelise Schmidt, directoarea centrului, mă prezintă publicului. Am citit versiunea germană a povestirii "Der Discretionsabstand/ Distanţa de discreţie", cam o jumătate de oră, apoi un poem în versiunile lui română şi germană, iar în final, discuţiile, care s-au purtat în engleză, s-au prelungit până târziu, la bistro, unde oaspeţii au fost serviţi cu... sarmale, la confecţionarea cărora am ajutat şi eu semnificativ. Vinul a fost de cea mai bună calitate, iar atmosfera prietenoasă a făcut ca totul să fie de vis.

Florian Popescu, un autor mie necunoscut (din vina mea), a publicat recent pe blogg-ul Flashbook o recenzie la cartea mea de povestiri "Punctul de plecare". O surpriză plăcută, pentru care îi mulţumesc.

Oraşul elveţian Winterthur - în care trăiesc de vreo câteva luni, din iunie, ca "writer-in-residence" al Villei Sträuli - este ca o bijuterie. Cele mai multe străzi sunt doar pentru biciclete. Găseşti la tot pasul câte o fântână publică din care se poate bea apă. De altfel, apa de la chiuvetă se poate bea fără probleme pe tot teritoriul Elveţiei. Muzeele sunt pline de comori ale artei. În parcurile pline de copaci seculari te poţi întinde pe iarbă fără probleme. Oriunde poţi găsi un loc liniştit să stai la o cafea fără să te bruieze muzica dată tare la difuzoare. Curăţenia este de neimaginat. Spitalele sunt nişte oaze de grijă şi atenţie fără limite pentru oameni. Primarul citeşte literatură. Tinerii adolescenţi citesc cărţi. Pe dealurile din împrejurimi, vitele pasc liniştite, nepăzite de nimeni, iar cisterna pentru lapte vine acasă la fermieri ca să preia laptele. Nimeni nu ridică tonul la nimeni, iar funcţionarii îţi zâmbesc şi nu se uită la tine cu aerul că numai tu le mai lipseai în faţa ghişeului. Nu-mi vine să cred. Cum este posibil? De ce noi nu reuşim nimic din toate lucrurile astea simple? Ştiu răspunsul. Îl ştim toţi. Şi nu banii sunt explicaţia. Cu toate acestea, chiar dacă ştim ce ne lipseşte, lucrurile rămân neschimbate...

Cât de mult valoarează în aceste timpuri grele refugiul în munca stăruitoare, de fiecare zi! Tot zgomotul fără rost din jur, pălăvrăgeala fără temei din mass-media, nenumăratele motive de pierdere a încrederii, toate stupizeniile cu care ne omorâm timpul şi ne trecem vremea, toate ar putea rămâne fără nici un impact rău în viaţa noastră dacă am reuşi să ne adunăm forţele şi să stăruim în ducerea la capăt a unui proiect, orice am face şi orinde am fi. Dacă eşti scriitor şi scrii în fiecare zi, fii sigur că doar aceste pagini scrise rămân la sfârşitul sfârşitului şi nimic altceva. Restul de idei şi elanuri abandonate, pălăvrăgeala, căutarea de scuze şi circumstanţe atenuante pentru lene, căutarea de vinovaţi - totdeauna alţii decât noi înşine - pentru neîmplinirile şi frustrările noastre sunt doar nişte moduri - nici măcar subtile - de a ne minţi frumos.

A apărut o nouă antologie din poezia mea.