Fantoma sanatoriului
E-o lume de iluzii ce nu se vor sfîrşi,
O lume la care mă uit din exterior,
Exultând la frumuseţea unei literaturi
Răsfoite de briză pe plajă.
Aici plăpânda omenire-aşteaptă vreo zi mai bună peste secol,
Să avem puterea de-a cânta alăturaţi,
Împinşi la repezeală într-un ansamblu coral, cum cântă şi natura
În manuale complicate, cu poze pe care copiii le comentează
Îţi voi scrie gândindu-mă la şirul de sicrie,
De tata descris într-un caiet proscris,
Şi râsul tont pe faţa mea oprise-va în faţa ta, într-o grimasă,
În sporovăiala păsărilor ce caută
Animăluţe mici rămase după reflux.
E vară, adică e primăvară, în orice caz e vară,
Şi mortul va fi iute îngropat, la repezeală.
E lumea unei aurore ce nu prevesteşte nimic bun,
A unei îndelungate privelişti de ruini.
De ce plângi? N-au venit la tine?
Nu, zice, n-au venit, da’ nici nu mai am nevoie să vină.
Fii liniştită, vor veni cu prăjiturile!
Tu trebuie să stai aici! Ai şi tu răbdare!
Ai răbdare, îi zice, ai răbdare, nu fi proastă!
Iar ea, plângând, clătina capul
În semn de aprobare, scâncea,
Cu-n colţ de bluză lacrimile îşi ştergea,
Când moartea trecea,
Pe sub arcade şi portaluri,
Sub chipul conştiincioşilor brancardieri,
Când noi trăiam, respiram,
Ieşeam până-n satul de unde se vedea lacul,
Cu insuliţa lui,
Pe care cineva construise o cabană,
Satul în care, dupoă cum spunea o aiurită ambasadoare,
La mort était une idée plus qu’une réalité, moartea,
Când se întâmplă să mă gândesc la tine,
Privindu-i cum scuipă,
Cum horcăie, caşectici şi ai nimănui
Sub cearceafurile murdare.
Tu ştii că nu pot să fiu mai bun decât sunt,
Iritat de râuri cristaline din cărţi, de conducători neghiobi,
De prostia ce-atât de aproape stă de ignoranţă
Încât rămâi derutat
Şi te străduieşti s-alungi depresiunea aceasta,
Ieşind la întâmplare pe străzi, terapeutică sigură
Din anii de la Barcelona, pe mereu animata Las Ramblas,
În pietate şi cruzime, ca oameni învinşi,
Căutând un refugiu de plâns.
Acum aud stoluri pe sus, au venit, s-au întors,
Dar e atâta lirism liricizat liric în toată naveta asta a lor
Încât mă sufoc şi mă enervez,
Uitând că e primăvară, dacă barometrul din perete
E-n bună stare
Şi dacă foile din calendar au fost rupte-n fiecare zi,
Uitând că primăvara sunt mai receptiv la crizele de nervi,
Ca femeile isterice, crispate, obosite şi lipsite de apărare.
Mi-e frică de boli, tentante, suave, cum sunt,
Dar ştiu farmecul special al tuberculoşilor cu ochelari,
Sensibili şi poeţi aşa nu ştiu cum, visători,
Tuşind discret în batiste şi suferind,
Cotropitoare boli, eczeme, pecingini,
Pustule care plesnesc şi revarsă un lichid fetid,
Bube, ciuperci albe, în gât şi pe limbă,
Escoriaţii, vegetaţii,
Boli nesfârşite şi voluptoase boli din spitale şi ospicii,
Din clinici şi infirmerii.
E-o lume de iluzii perseverente,
Şi-o sâcâitoare tuse ce răzbate-ntre ziduri, şi viu
Mă ridic fără grabă, ca un mort din sicriu,
Şi liber mă simt, spulberat
de prin case-n care-am trăit selenar.
E toamna asta care se-apleacă senil prin păduri,
Ca un fel de icter galben,
E un zgomot de fond ca murmurul pe care-l auzi
În săli de-aşteptare unde se vorbeşte o limbă străină,
Când urci în autobuzul posac, pregătit, cu biletul în mână,
E-o surdă şi ventrilocă durere ce-asmute gândurile negre.
Visez, mă-ntorc pe partea cealaltă, mă ridic, mi-e sete,
Am arşiţa nopţilor în care îmi făceam de cap
Prin barurile de sub chiparoşi
Ale Universităţii din La Laguna,
Cântând cântece deocheate în găştile rău famate.
Răsună zidurile, ferestrele, firidele, holurile curbe prin care,
Grăbit, se-ntâmplă să te îmbrăţişezi
Cu surorile şi mai grăbite.
E febra în care-am aiurat noapte de noapte,
Cu pungile de gheaţă pe frunte,
Şi-acest perete absurd,
Dar ea pe la noi se abate să constate
C-am stat stat flămânzi de-amor de arte,
Şi vorba ei răsună-n gol ca o mustrare,
În timp ce o privim cum supărată-ncepe să coboare
Pe scările mai numeroase decât în filmul lui Eisenstein,
Pe sub zurliul astru văzut prin radiografia plină de coaste,
Cum iată cum începe o ploaie măruntă de vară
Ce-aduce binişor cu Mozart, aici unde culorile
Sunt un spectacol tăcut
Care mă face să regret că nu am şi eu
Vreun talent înăscut,
Să umblu pătat de vopsele,
În vremea asta în care bolnav de-aş fi
Mult timp aş mai avea eu pentru artă,
Şi îndrăzneala de-a vorbi singur deodată.
Însă victoria de partea altora era, totdeauna,
Iar noi ne consolam cu precaritatea unui inventar
Din care, jenaţi, nu consemnam tot,
Când se-mbulzeau la uşa veşnic trântită,
Când ajunseseră şi ei să înţeleagă rostul precis
Al acestor partituri răvăşite pe jos de curenţi.
Bolile mi-au dăruit o statornică înverşunare,
O stare încordată de care nu scap nici în somn,
Bolile îmi sunt prietene pline de tandreţe,
Şi bucuria-i ascunsă în buruienile haotice,
Aşteaptă pentru ei,
Să le sară de gât, să-i sufoce,
Să-i ducă frumuşel acasă,
Căci prea vagabondează-nrăiţi.
Victoria ne ocolea, lăsaţi pradă visărilor şi iluziilor,
Cânta la pian prin pădure, o auzeam atacând gamele de sus,
Printre fragi, la pianul cu coadă,
În timp ce mă-mbufnam şi abandonam
Întorcându-mă plângând.
Mizeria şi bolile ne sufocau,
Şi credinţa că totul se va limpezi,
Că vom scăpa de-acest hăţiş spinos care ne zgârie obrajii.
Nimic n-a rămas, numai nişte cioburi de farfurii şi pahare,
Resturi de mâncare, în fine, totul întors pe dos ca la draci,
Şi ăsta a fost tot festinul.
Acum asist indiferent la îngălbenirea vegetaţiei,
La trecerea norilor bucolici.
O mulţime de boli m-au apărat de primejdii
Şi-am traversat cu bine câteva crize de nervi,
Nicăieri n-am găsit un locuşor mai ferit,
Să pot să-mi adun bagajele pe lângă mine.
Uneori mi se părea că sunt martor inevitabil
Al acestor risipiri şi brutalităţi, al conversaţiilor şoptite.
Există un fel de agitaţie,
O stare specială de spital de urgenţă,
Nişte ieşiri laterale, secrete,
O frică nelămurită pe care-o purtăm cu noi pretutindeni.
Toată noaptea ploaia a clipocit pe afară, am stat treaz,
Mereu am aşteptat să mi se întâmple ceva
După care să abandonez şi să-mi trăiesc viaţa,
Dar a urmat o vânzoleală din care nu reuşesc
Să mai scap,
Un pasaj confuz pe care-l traversez mereu
Fără să ajung pe partea cealaltă.
Nimic nu-mi îngăduie să rămân unde sunt,
Totdeauna am stat şi m-am gândit mult înainte să sun,
Ferindu-mă de priviri.
Sunam şi păreai răvăşită, îmi trânteai uşa,
Mă-ntorceam, îmi vedeam de-ale mele, resemnat.
E-o lume de necontenite brutalităţi,
Prin care întîlnim convalescenţi fugari,
În marginea pădurilor,
Cu halatele lor cenuşii, şi auzim temutele accese de tuse,
Şi ocrotim în inimă aşteptarea primăverii timide
Pe care-atunci o vedeam tot mai verde cu fiecare zi,
Prin parbrizul autobuzului ce gâfâia la serpentine.
E trist că am uitat câteva locuri
În care mă retrăgeam să plâng,
E tristă alergarea înnebunită a secolelor
În care-am fost prins,
Fără puteri, mai slab ca oricând, pătându-mă de supă.
Poate va veni şi ziua pe care-o tot aştept
Cu un fel de demnitate ridicolă, ziua sordidă,
Asemenea apucăturilor mele morbide.
Morbid e frunzişul uscat ce-nviorează peisajul
Şi aerul clocit din saloane,
Şi vocile, şi graţia divină,
Când nu-ntâlnim măcar un zâmbet,
Ferment al acestor sclipitoare-ospăţuri.
Orbit de frumuseţe, miracol peste
Mormanele de gunoaie pestriţe,
Orbit de-arhitecturi americane, de-avânturi temerare de o zi.
De departe chiar sanatoriu-mi părea luminos,
Şi clipele acelea îmi incărcau bateriile pentru noi suferinţe.
Bătrânul pe care-l scoteam cu patul pe terasă la soare
Avea mereu inconştient pe chip un nu ştiu ce dispreţ,
Dar tresărea la frânele autobuzului care oprea în colţ, ticsit.
Asta era un fel de viaţă, aş spune, după care tânjeam,
Ca astăzi, obosit de impresii fugare,
Când încep şi eu să mă mişc dezinvolt, în cârjele familiare,
Cîutându-mi liniştea pe-aceste terase călătoare.
Mi-e frică de boli, dar nimeni
Nu zace pe-un pat de spital
Fără să tragă oarecari foloase din asta,
Să-şi găsească pe-acolo vreo iubită, suferindă şi ea,
Bolnavi de lepră să-ngrijesc aş vrea,
Cu feţe hâde ca în portretele lui Francis Bacon,
Să văd cum cu tupeu lucrează moartea-n tihnă,
Sub nucii care înconjoară colonia
Şi o ascund de ochii sublimei lumi
În care mai trăim buimaci, şi trişti puţin, cum se cuvine.
E lumea unor fantasme, cu scări
Năpădite de licheni, părăsite,
Se găsise pe undeva un alt drum, obscur,
Sau poate dispăruse mobilul acelei accederi,
Al acelui trafic nesfârşit,
Degeaba-s răzvrătit, compătimit de impostori
Care n-au înţeles nimic, niciodată.
Am văzut treptele în conul lor de uitare,
Nimeni n-a crezut în semnele ciudate ce se-arătau indecis,
Parcă nişte ferestre luminate,
Sau nişte focuri aprinse de fugari prin pădure.
Vedeam scările năpădite de frunze.
Nu peste mult aveam să constat, într-o vizită
Pe care nici acum nu o pot înţelege, dispariţia lor.
Acolo am trăit şi mi-am luat
Pumnul de pastile seară de seară,
Şi febra, ascultător, cooperant.
Sunt vinovat de tristeţea pe care, neştiutor,
O port prin locuri de-o veselie sinistră.
Se găsise o cale pe care n-o mai ştiam,
Luat înainte de timpul necruţător, care prieten mi-a fost,
Care-i al altora, zâmbitori şi prosperi, cum îi văd.
Pe-atunci abandonam devreme,
Răpus de repetatele hemoptizii,
Când nici copiii nu se culcaseră,
Nişte îngeri cu glasuri argintii ce răsunau
Pe holurile unde trăgea curentul, iarna,
Când nu se putea sta numai în pijamale.
Stridente erau buzele roşii pe feţele albe,
Ca în Dama cu camelii.
Nu voi uita scările şubrede din spate,
Scârţâitul lor care mă trezea după miezul nopţii,
Când se-ntorceau perechile întârziate,
Cu dragoste şi moarte, cu boală şi moarte.
E-o lume de vizite, de reveniri şi-mbrăţişări ipocrite.
Avid de primejdii, nu voi găsi linişte,
Ahtiat după lecturi din manuscripte bizare,
După vitralii ascunse, aşteptând izbucnirea primăverii,
Aici, unde moartea-i prietenoasă şi banală ca o gripă
Ce-apare pe deasupra unei ftizii,
Neînsemnată şi trecătoare
Precum aceste crengi încărcate de floare,
Precum acest subţire fir prelins la colţul gurii,
Ca o picătură de vopsea folosită
Într-o farsă cu Marlene Dietrich,
La care priveam totdeauna uimiţi, suportând în întuneric
Felul zgomotos în care brutele
Crănţăneau seminţe şi scuipau.
Nu-i vis, răpus acum şi răsfoind în bibliotecă
Uzate pagini cu urme de degete muiate-n salivă,
Uşor absent,
Cu ochii prin fereastra-n care-aevea văd
Aproape-ntreaga viaţă.
În volumul Gustul înstrăinării (poeme, Ed. Timpul, Iaşi, 1994 ; Premiul Aurel Dumitraşcu, 1994; Premiul revistei Poesis, 1995)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu