Gustul înstrăinării

Gustul înstrăinării

În anul când viaţa mi se scălda în ape incerte

Am hotărât să-mi pictez mutra, şi-am râs.

Pictam râzând în mirosul culorilor care-mi provocau memoria,

Bolnav, ca un permanent client al spitalelor,

În 1939, la Tokyo, printre japonezii

                             deopotrivă austeri şi amabili.

Însă oricât mă străduiam nu reuşeam s-o scot la capăt,

Şi-atunci mi-am zis: “Baiete, las-o baltă cu artele

                                                      şi caută-ţi o slujbă!”.

Adevărul e că-ntrucâtva exageram şi eu cu boema

Şi nu luam în seamă stomacul cu durerile lui.

Aveam o înfăţişare demnă de plâns,

Pictam, scriam, ascultam noaptea ordinele scurte,

                                                             mişcările de trupe,

Era crisparea şi simţeam o tensiune ciudată în aer

Din felul răstit în care începuse să mi se răspundă

La întrebări paşnice, chiar dacă timp mai aveam,

Pentru că nu ştiu nici eu de câte ori m-am tot uitat la ceas

Şi-am tot aprins câte-o ţigară,

În zilele acelea în care îmi făceam veacul prin localuri

Unde serveau sukiyaky, pe care-ncercam s-o mănânc

Ajutându-mă de beţigaşe,

Enervându-mă până la urmă şi băgându-mi mâinile în platou.

Le povesteam despre heleşteele din Bengal

Unde cresc zambile sălbatice şi tufe de nalbă.

Era pe-acolo şi americanul ăla al tău, Henry,

Pe care-l tot striga o tipă beată,

În fine, a ieşit totul prost şi am lăsat-o baltă.

Acum ştiu bine gustul înstrăinării, şi al limbii chineze,

De când stăteam în ploaie la Nanjing,

Acoperiţi cu saci de pânză aspră,

Acum ştiu drăgălaşele discursuri de pe la recepţii, la ambasade,

Şi-mi impun să nu spun ceva urât despre om,

Pentru că omul e frumos ca Lev Nicolaevici Mâşkin,

Şi întortocheat şi aiurit ca Leopold Bloom.

Fiecare rememorează propriul trecut,

                                   în îmbulzeala autobuzului,

Sub norii colosali aduşi din filmele lui Kurosawa,

Fiecare uită cum poate, cu percheziţii nocturne

Şi lucrurile adunate grămadă în mijlocul casei,

Cu nebuloase dimineţi departe prin lume,

Cu nişte ape hălăduind pe deasupra cu spume.

Dacă rămâne ceva e semnul înfruntării cu straturile de rocă,

Unde s-au păstrat urmele unor schelete,

Ca al vestitei Archeopterix din calcarele Bavariei.

Mă trezesc cu mâna amorţită şi mi se face teamă,

Tremur ca-ntotdeauna, deschid fereastra,

Acelaşi sentiment greoi din verile toride,

Închis în mine însumi, ursuz, la Cairo,

Printre cămile şi automobile de-a valma.

Trăiam sastisit, îngrămădit de tristeţe, când ploaia venea,

La Sankt Petersburg, prin iulie,

când toţi plecau în Crimea şi pe la ţară.

Astăzi, prin oraşe, te sufocă turma dezlănţuită a maşinilor.

La sanatoriu îmi ţiuiau urechile de linişte,

Sau poate din cauza altitudinii  care provoacă

O uşoară creştere a tensiunii arteriale.

Am înţeles resemnat că mediul natural al omului e aglomeraţia,

Trepidaţia ferestrelor la trecerea tramvaiului,

Stresul în care scriu aceste rânduri

                               din care poezia încearcă să răzbată,

Ca apa din plafonul inundat de aiuritul care locuieşte deasupra.

Am urât aceste cutii suprapuse din care se-aude plâns de copii,

Larmă de oale şi cratiţe şi ţipete familiare.

Ţi-e greu să mergi împotriva acestui şuvoi,

Solidară cu mania mea de a strica totul

Tocmai când lucrurile par să ia o întorsătură fericită,

Înrăit în aceste iluzii, în mijlocul

                          nebuniei care i-a cuprins pe toţi.

Citind nu ajungi să-nţelegi, şi nici trăind.

Vom pricepe târziu, rătăcitori prin aceste aluviuni,

Că am fost aproape nu de vreun adevăr risipit,

Ci de aristocratica melancolie

                    a extremismelor noastre livreşti,

Aproape de jenantele amintiri pe care ai vrea să le uiţi.

Nu mi-e rău, convalescent după sanatoriu,

La tangajul acestei succesiuni fără tresăriri.

Îmi place căldura asta nestăvilită

Ce îmi opreşte elanuri şi îmi pleoşteşte gândurile.

Visez la oraşe umbroase cu străzi ca Unten der Linden,

În care trăiesc numai oameni foarte bătrâni,

În care plânsul nici unui copil nu se-aude,

Şi nici vocea poştaşului ţipând pe la porţi,

Şi nici nu se vede vreo mişcare a perdelelor după geamuri,

În care de nici o-nmormântare cimitirele nu-s tulburate,

Unde străzile toate sunt foarte curate.

Am încercat să adorm şi somnul nu m-a luat,

Şi moartea nu m-a luat,

Am ascultat cântecele greierilor prin fâneţe

Şi-am privit îndelung, aşezat pe-un pietroi,

Locul unghiei smulse a degetului mare de la piciorul stâng,

Luptându-mă cu muştele însetate de sânge.

Am încercat să meşteresc obiectele ciudate

Pe care străinii le cumpără ca suveniruri,

Râzând şi fotografiindu-se cu ele în mâini.

Acum îmi trece pe sub nări un suav miros de iarbă cosită,

Sau numai un suav, sau slav, sau bosniac,

Întins în primenitele paturi ale ospiciului,

Şi-s trist că n-am răspuns scrisorilor primite.

Rămân răpus de febră, rămân îndatorat bucuriei

Ce pluteşte în micul nostru cerc de prieteni, oameni risipiţi

De la care-mi parvin ilustrate scrise mărunt,

Să încapă cât mai multe cuvinte, esenţa esenţelor,

Viaţa scufundată în cosmopolitismul hotelurilor

Unde miroase a pânză încinsă,

Unde suni să ţi se aducă mâncarea în cameră

Dacă eşti indispus şi nu vrei să ieşi.

Mă sâcâie puţin un clopot pe care-l aud înfundat,

Venind parcă dintr-un cătun înecat în vegetaţii înfloritoare

În care o văd pe mama ieşindu-mi înainte, zadarnic,

Pierdut cum sunt în hăţişul nefast,

Aud mereu un clopot, aud mereu un clopot

                                  de care nu am scăpare,

Familiar într-un fel şi totuşi străin,

Precum peregrinarea la care m-am înhămat,

Cu paşaportul plin de ştampile fascinante,

Cu slăbănogul trup mărunt pe autostrăzi agresive.

Nu-i moartea, nici viaţa nu e,

                    nici înţelesul spre care-ndrăznim,

Şi nici nu ştiu ce poate să fie, un lucruşor mai simplu,

Un adevăr incredibil de uşor, dar prea târziu nouă dezvăluit,

Şi prea brutal, cum suntem mereu ingraţi şi plini de toane.

Însă mocneşte-acum un fel de indignare,

Un foc înăbuşit în grămada de frunze umede

                                adunate de prin grădină,

Un fum alb se înalţă, îl privim după lecţia de violoncel,

Reluând o discuţie plată.

Memoria ne face să batem pasul pe loc,

Să tropăim cu nădejdea că ne vom dezmorţi picioarele,

În staţia de autobuz unde suflă un vânt afurisit.

Contez pe freamătul ăsta mult ezitant şi aştept.

E puţin din noianul de averse umane, căldură intimă,

Prilej de-a surâde, de a ieşi o clipă la suprafaţă,

                                         pentru o gură de aer,

E-un simţământ vibrant de-ngăduinţă,

Subtil infiltrat printre oaspeţii care stăteau gata să plece,

Acum destinşi, cu paharele-n mâini,

                       dornici de noi cunoştinţe.

Acum ştiu bine gustul de hidrazidă,

Toată viaţa încolţit de câini bătrâni care stau la pândă,

Toată viaţa hărţuit de unii, de alţii,

Privind gânditor la jocul pe care copii cu pisici

                               şi câini jucăuşi

Îl ţes în jurul acelui morman de frunze ce fumegă potolit.

Mă simt cam pustiit, şi-ascult cucuveau din mine,

Ţipătul deasupra unui foarte distant oraş Barcs,

Unde-am dormit odată pe o bancă umedă în parc.

Am trăit de la o clipă la alta cu mare prudenţă

Şi-am devenit atât de nervos în ultima vreme

Încât mă cert cu pricine, trântind uşile.

Dar ce dimineaţă, ce capăt de lume,

Ce ochi uriaş pluteşte cu gene cât razele din stele,

Cât releul televiziunii, pe care astăzi îl văd,

Cu becurile lui clipind pentru helicoptere!

Ce vis şi ce reţea zgomotoasă de linii ferate!

Ce arătare cu pene, dar fără aripi, cu gheare, dar fără plisc,

Fără gât, fără trup, fără voce şi totuşi

                               vorbind într-un grai răguşit!

Doamne, numai cu tuse şi sânge ne-mbii!

Şi vezi cum unii se prăpădesc devotaşi şi absenţi, renunţând,

Cu un fel de atarxie bizară pe faţă.

Eu ştiu că moartea va fi lăsată liberă pe-aici

Şi toţi vor pune întrebări de care mi-e silă

                               ca de-o mâncare stricată,

Ostili, ceva ne-opreşte să vorbim,

Şi muţi vom rămâne, pleoştiţi în peisaj,

Avem în faţă şubrede coline ce se surpă, şi ape repezi,

Piciorul tău se clatină pe lucii lespezi,

Când sari şi râzi şi-aştepţi să vin, cum te urmez mofluz,

Direct prin vajnicul  torent.

Vacanţe mohorâte-am străbătut,

Când auzeam mereu un clănţănit de armă,

Aproape de căsuţele cochete, lângă Biariz,

Pe-un deal ce-n mod ciudat ne cam înduioşează-n amintire.

Dar ne oprea ceva ce presimţeam în clănţănitu-acela, ieri,

Sau într-o altă zi de ieri, când sufletu-mi era

                                          o tulbure lumină

Filtrată prin ferestre zoioase,

Când îmi sorbeam cafeaua pe la chefuri, în zilele somptuoase,

De unde plecam printre primii şi mă înfundam

                                    la Nat Goodwim’s Café,

Pe chei, unde cu adevărat mă îneca plânsul.

Aşa era inima în mine atunci, aşa de nenorocită,

Pentru că în viaţă e greu să-ţi creezi o minimă ambianţă,

Deşi nu era amorţeală, mai organizând ei petreceri,

Ba în beneficiul Crucii Roşii, ba pentru adunarea de fonduri

Necesare unui azil în care ploua,

Şi vremea trecea cu gândul la Europa, deja prinsă-n război,

Şi cântam, mai ales când ne ameţeam bine, bărbaţi şi femei,

Umblând prin grădină

                  cu paharele-n mâini, ca în Marele Gatsby.

„I Didn’t Raise My Boy to be a Soldier”, asta cântam,

Dar până la urmă n-am mai reuşit să ne ţinem deoparte,

Şi am debarcat repede în Franţa,

                         de unde, cu elan american,

Lăsând mii de morţi în urmă,

                 l-am alungat pe Kaiser din Olanda.

Acum n-aş putea spune ce-a fost,

Era prea răvăşit spaţiul îngust în care moţăiam pe fotolii,

Acum n-aş putea răbufni,

Şi aşa ăştia s-au săturat de pretenţii absurde,

De toţi nebunii care vin şi pleacă mereu,

Şi nu ştiu cât de plăcut e să vezi pe unii

Interesându-se sincer de soarta ta.

Cărţile sunt pline de renunţări şi oftaturi,

Gemetele lumii se-aud ca-ntr-o procesiune de smeriţi călugări

Ai unei mănăstiri albe din Moldova.

Nimic nu mi-e clar şi sufletul mi-e greu

                                 ca o pelerină de ploaie,

Şi-mi vine să plâng, asta e, mi s-a suit în gât

                                  un nod de plâns.

Dansul continuă pe valuri călduţe,

Văd moartea cum fluieră şi cântă în zdrăngănitoare căruţe,

Dar mai cred că nu vom fi spulberaţi

Odată cu aceste gunoaie de pe creasta cu spume,

Căci va rămâne-n noi o rezistenţă

Din vremea când înfruntam viitorul,

Adică prezentul acesta,

Cu violenţă.


În volumul Gustul înstrăinării (poeme, Ed. Timpul, Iaşi, 1994 ; Premiul Aurel Dumitraşcu, 1994; Premiul revistei Poesis, 1995)