Poezia revine, acum după ce motoarele prozei şi-au micşorat turaţia

Poezia revine, acum după ce motoarele prozei şi-au micşorat turaţia, după ce am scris ultima frază a romanului început în vară. Ştiam că se va întâmpla aşa, pentru că poezia respiră numai dacă fiecare vers este aşteptat atât cât îi este lui necesar, numai dacă fiecare poem respiră în propriul lui spaţiu de timp, numai dacă fiecărei stări i se oferă atenţia şi importanţa cuvenite. Poezia - atât aceea scrisă cât şi aceea trăită - este o parte specială a vieţii care nu funcţionează decât în cadrul legităţilor pe care ea le impune. Orice încercare de a supune mecanismele sufleteşti şi de comunicare ale poeziei nu are alt rezultat decât ieşirea în afara poeziei. Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea. Orice efort de accelerare a combustiei, de mărire a ritmului este nu numai ineficient, dar chiar o cale sigură spre eşec, lamentabil în termenii creaţiei şi creativităţii. Poezia se scrie şi se trăieşte pas cu pas. Ea reclamă prezenţa ta emoţională, sufletească şi mentală reală în fiecare moment. Nu îţi poţi permite ca în acest moment să aparţii cu totul clipei, iar un pic mai târziu să pleci cu gândurile aiurea. Poezia simte absenţa ta ca un interlocutor în faţa căruia începi la un moment dat să spui doar "da, da" şi "interesant" din când în când şi cu care nu comunici, de fapt, în mod real, pentru că nu mai eşti interesat de ceea ce spune sau pentru că te grăbeşti. Poezia reclamă prezenţa ta reală. Nu spun că proza poate fi scrisă cu gândurile aiurea pe pereţi, dar componenta ei tehnică te salvează adesea, îţi permite şi un pic de visare, un pic de absenţă. Povestea poate adesea să meargă mai departe şi singură. Emoţiile care însoţesc fiecare poem solicită asistenţa şi compania ta la fiecare pas. Aşa simt acum că ar fi poezia.