Poezia revine, acum după ce motoarele prozei şi-au micşorat turaţia, după ce am scris ultima frază a romanului început în vară. Ştiam că se va întâmpla aşa, pentru că poezia respiră numai dacă fiecare vers este aşteptat atât cât îi este lui necesar, numai dacă fiecare poem respiră în propriul lui spaţiu de timp, numai dacă fiecărei stări i se oferă atenţia şi importanţa cuvenite. Poezia - atât aceea scrisă cât şi aceea trăită - este o parte specială a vieţii care nu funcţionează decât în cadrul legităţilor pe care ea le impune. Orice încercare de a supune mecanismele sufleteşti şi de comunicare ale poeziei nu are alt rezultat decât ieşirea în afara poeziei. Preţul pe care îl pretinde poezia este răbdarea. Orice efort de accelerare a combustiei, de mărire a ritmului este nu numai ineficient, dar chiar o cale sigură spre eşec, lamentabil în termenii creaţiei şi creativităţii. Poezia se scrie şi se trăieşte pas cu pas. Ea reclamă prezenţa ta emoţională, sufletească şi mentală reală în fiecare moment. Nu îţi poţi permite ca în acest moment să aparţii cu totul clipei, iar un pic mai târziu să pleci cu gândurile aiurea. Poezia simte absenţa ta ca un interlocutor în faţa căruia începi la un moment dat să spui doar "da, da" şi "interesant" din când în când şi cu care nu comunici, de fapt, în mod real, pentru că nu mai eşti interesat de ceea ce spune sau pentru că te grăbeşti. Poezia reclamă prezenţa ta reală. Nu spun că proza poate fi scrisă cu gândurile aiurea pe pereţi, dar componenta ei tehnică te salvează adesea, îţi permite şi un pic de visare, un pic de absenţă. Povestea poate adesea să meargă mai departe şi singură. Emoţiile care însoţesc fiecare poem solicită asistenţa şi compania ta la fiecare pas. Aşa simt acum că ar fi poezia.
Între viaţă, scris şi citit nu-mi mai rămâne prea mult de adăugat. Viaţa îmi dă un acut sentiment al clipei, scrisul mă face să mă gândesc, din când în când, la viitor, unde nu se întâmplă niciodată nimic, iar cititul mă duce puţin în urmă şi mă aduce încet-încetişor cu picioarele pe pământ. Cât despre "himerismul poetic", îl simt ca pe un instrument grozav prin care se poate călători, în ambele sensuri, între poezia scrisă și poezia trăită.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)
1. Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...
-
Între himeră şi manieră de Ştefania Mincu în "Paradigma", Anul 16, Nr. 3-4/ 2008 Deşi se consideră (şi este receptat astfel ş...
-
A apărut "Bucovina literară" (nr. 1-2-3, 2023), cu multe contribuții valoroase, ca de obicei, dar și cu povestirea mea "Totu...
-
Omul himeric trăiește poezia, dar nu face mult caz de această trăire pentru că nu este interesat de ecourile modului său de a percepe viaț...
-
Vasile Baghiu Călătoria sau școala himerică a poeziei trăite Între formele de trăire poetică accesibile în epoca noastră omului himeri...
-
Vasile Baghiu Oamenii și războaiele lor mici de fiecare zi Război între noi, uneori. Adesea, de fapt. Cu un război la propriu aproape, l...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu